Premium
Plenul reunit al Camerei Deputaților și al Senatului a adoptat miercuri, 8 martie, o declarație comună de condamnare a acțiunilor și pozițiilor publice exprimate de președintele Iohannis, CSM și Ministerul Public în contextul dezbaterilor pe marginea OUG 13.
Grupurile PNL, PMP și USR au votat împotriva adoptării declarației, iar grupurile PSD, ALDE și UDMR au votat pentru adoptarea declarației. Declarația a fost adoptată cu 203 voturi pentru și 93 voturi împotrivă.
Șeful statului este acuzat oficial de Parlament de „abuz de drept” și „uzurpare a dreptului exclusiv al Parlamentului de a trage Guvernul la răspundere”. Prin declarația adoptată, legislativul își afirmă „supremația politică”, însă demersul are un caracter strict politic, fără urmări juridice.
Vezi AICI declarația integrală! (.pdf)
Textul declarației adoptate de Parlament:
Parlamentul României salută clarificările pe care Curtea Constituţională a României le-a adus în decizia sa din 8 februarie 2017. Declarând neîntemeiate sesizările Consiliului Superior al Magistraturii şi Preşedintelui României, Curtea explică, pe de o parte, cum Parlamentul poate delega Guvernului printr-o lege specială de abilitare competenţa de a emite ordonanţe, iar pe de altă parte, că executivul „nu are obligația constituțională sau legală de a solicita avizul Consiliului Superior al Magistraturii în materia în care a legiferat, iar Consiliul Superior al Magistraturii nu are abilitarea legală de a emite un astfel de aviz”.
De altfel, jurisprudenţa Curţii Constituţionale a stabilit demult că „în cazul elaborării și emiterii unor alte acte normative, legea nu prevede obligația solicitării avizului Consiliului Superior al Magistraturii, astfel că exigența acestei autorități publice de a aviza acte normative care nu se circumscriu activității autorităţii judecătoreşti depășește sfera atribuțiilor sale constituționale”.
Parlamentul apreciază că, în condiţii normale, asemenea lămuriri nu ar fi fost necesare. Textul Constituţiei este în sine suficient de explicit. Ceea ce a făcut oportună şi necesară decizia Curţii este absenţa manifestă a bunei credinţe în interpretarea legii fundamentale de către reprezentanţi instituţionali ai autorităţii judecătoreşti, ca şi abuzul de drept al Preşedintelui României, care recurge la sesizarea fără temei a Curţii doar în scopul blocării unui proces politic democratic.
Parlamentul României consideră că recenta decizie a Curţii trebuie să pună capăt o dată pentru totdeauna acţiunilor concertate de subminare a rolului şi prestigiului Parlamentului ca instituţie centrală a democraţiei şi organ reprezentativ suprem al naţiunii noastre. Parlamentul nu va mai accepta pe viitor să fie redus la condiţia de spectator al unor decizii politice ce se iau după criterii netransparente de către persoane care nu şi-au câştigat prin vot dreptul de a decide şi de către agenţii ale statului conduse la rândul lor de persoane numite pentru îndeplinirea unor atribuţii fără caracter politic, de ordin judiciar sau ţinând de sfera siguranţei naţionale.
Pe fond, aceste acţiuni de discreditare a Parlamentului sunt lipsite de o motivaţie raţională. Trebuie afirmat răspicat că toate instrumentele juridice folosite în combaterea corupţiei emană de la Parlament. Ele sunt în mod fundamental expresia voinţei politice a acestuia de a instaura necondiţionat domnia legii şi de a întări instituţiile statului de drept.
Prin această Declaraţie, Parlamentul îşi reafirmă supremaţia politică faţă de toate celelalte instituţii publice şi se arată decis să-şi exercite cele trei funcţii fundamentale ce îi revin prin Constituţie: funcţia reprezentativă, funcţia legislativă, precum şi funcţia de alegere şi control a executivului.
Parlamentul, ca expresie a suveranităţii naţionale, reprezintă societatea românească în ansamblul ei și cu toate componentele ei. Îi reprezintă deopotrivă pe cei care au votat, indiferent de opțiunea politică, dar şi pe cei care nu s-au prezentat la urne. Funcţia esenţială a Parlamentului este aceea de a da, prin dezbaterile sale, o formă reprezentativă preocupărilor celor mai grave şi profunde ale societăţii. Cunoaşterea publică este indispensabilă într-o democraţie, iar sarcina oricărui Parlament este acea de a spori calitatea şi sfera gândirii ce animă deliberarea colectivă.
Modul direct de alegere a Preşedintelui României a indus impresia greşită că cel ales este primul reprezentant al naţiunii, că ar fi un preşedinte absolut al românilor, mai legitim si mai reprezentativ decât Parlamentul. Preşedintele, odată ales, devine prin efectul Constituţiei exterior societăţii, ocupând o poziţie de mediator între aceasta şi autorităţile publice. Preşedintele României reprezintă statul român (Articolul 80, Aliniatul 1) cele trei puteri ale acestuia legislativă, executivă şi judecătorească fiind nu numai separate între ele, dar şi distincte de societatea cetăţenilor, care este „fundamentul” statului, dar nu se confundă cu acesta (articolul 4, aliniatul 1). Parlamentul este organul care asigură legătura constituţională între Preşedinte şi societate, aşa cum subliniază procedura care-i cere Preşedintelui să depună jurământul de învestitură în plenul reunit şi să încredinţeze apoi preşedinţilor celor două camere documentul pe care a semnat jurământul.
Parlamentul oglindeşte deci voinţa societăţii, în timp ce Preşedintele exprimă arhitectura instituţională a statului şi o explică atunci când este necesar. În al doilea rând, Parlamentul este „unica autoritate legiuitoare a ţării” (Articolul 61, Aliniatul 1). Parlamentul acceptă să delege Guvernului, în termeni precişi, exerciţiul acestei autorităţi, nu însă vreunei alte instituţii. Nu poate delega autoritatea înseşi, care este inalienabilă. În temeiul legilor pe care le face şi pe care le modifică suveran, Parlamentul se poate consulta în cursul procesului legislativ cu instituţii publice, cu experţi, cu societatea civilă, cu orice parte interesată. Avizele pe care Parlamentul convine să le solicite nu pot avea un caracter constrângător. Nimeni şi în nici o materie nu-şi poate aroga dreptul de a uzurpa autoritatea legislativă a Parlamentului, care este unică şi indivizibilă.
În sfârşit, grupurile politice din Parlament trebuie consultate de Preşedinte în vederea desemnării unui candidat pentru funcţia de prim-ministru, după care Parlamentul îi acordă (sau nu) acestuia şi întregii liste a Guvernului votul de încredere (Articolul 103) şi acceptă programul de guvernare prin care executivul realizează politica internă şi externă a ţării şi conduce administraţia publică (articolul 102, aliniat 1). Din acel moment, Guvernul şi toate organele administraţiei publice se supun controlului parlamentar (articolul 111, aliniat 1), Parlamentul fiind singura instanţă politică în faţă căreia Guvernul este răspunzător pentru întreaga sa activitate (Articolul 109, Aliniat 1).
Parlamentul României califică drept neconstituţionale şi inacceptabile judecăţile pe care fie Preşedintele României, fie Consiliul Superior al Magistraturii, fie reprezentanţi ai Ministerului Public le formulează la adresa unor decizii şi activităţi ale Guvernului. Asemenea acţiuni uzurpă ilegal şi abuziv dreptul exclusiv al Parlamentului de a trage Guvernul la răspundere, în diferitele forme prevăzute de lege şi de regulamentele camerelor, pentru activitatea sa.
La începutul primei sesiuni din acest mandat, Parlamentul Românei se angajează cu fermitate să respecte riguros articolul 69 din Constituţie şi să servească exclusiv naţiunea pe care o reprezintă, refuzând totodată să-şi supună mandatul oricăror solicitări imperative, de oriunde ar veni. Parlamentul respectă dreptul la liberă exprimare, înţelegând în acelaşi timp că este singurul reprezentant constituţional al întregii societăţi. Oportune sau inoportune, îndreptăţite sau abuzive, părerile Preşedintelui României, Consiliului Superior al Magistraturii și ale Ministerului Public sunt opinii particulare şi parţiale. Opinia structurată şi legală a societăţii româneşti este exprimată în mod legitim şi cu exclusivitate de Parlament.
