Aventurile lui Tăriceanu

Astăzi începe congresul ALDE. Un bun motiv să ne amintim istoria co-președintelui acestuia, Călin Popescu Tăriceanu.

Tăriceanu este membru PNL din 1990 și a migrat și el, ca și alții, prin diverse partide liberale ale vremii. A fost inclusiv ministru în guvernul Ciorbea. Dar accesul său la faimă vine după retragerea lui Theodor Stolojan. Tăriceanu preia conducerea PNL și se vede desemnat ca și candidat de premier al Alianței DA.

Poate că mai corect ar fi să spunem, însă, că adevărata sa faimă vine odată cu despărțirea de Traian Băsescu. Subiectul despărțirii este dat de alegerile anticipate. Președintele proaspăt ales, călare pe un val de popularitate, voia să le facă cât se poate de repede. Tăriceanu, împreună cu liberalii, intuiește că asta înseamnă o întoarcere a raportului de forțe pe spectrul de dreapta. Deși PD intrase în Parlament cumva în trena PNL, alegerile ar fi făcut din partidul lui Băsescu liderul dreptei. Băsescu propune PNL o fuziune la cote egale, dar Tăriceanu nu acceptă. Din PNL se desparte aripa Stolojan formând întâi PLD, apoi integrându se cu PD și formând PDL.

Între timp, Tăriceanu se re-orientează și, într-un discurs relativ celebru în Parlament declară că tocmai Parlamentul dă legitimitate Guvernului, și nicidecum cerințele Președintelui. Partidul prezidențial este trimis în opoziție și se formează guvernul Tăriceanu 2 (minoritar). În mod amuzant, Tăriceanu însuși este minoritar în propriul partid (în anumite foruri de conducere).

Trebuie să ne întrebăm: ce calcul a făcut Tăriceanu? Un președinte de partid relativ mic alege să se pună în contra celui mai popular om al momentului. Mai rău, acest culoar nu era nici măcar liber la acel moment. Crin Antonescu deja se poziționase aici și avea "vechime" în anti-băsism.

Tăriceanu primește pentru prima și ultima dată apelativul "mare". "Marele încasator" îi zice o anumită parte a presei. Inițial sarcastic, apelativul devine din ce în ce mai serios pe măsură ce atacurile lui Băsescu devin mai ineficiente.

Imaginea premierului beneficiază de prestigiul funcției, de creșterea economică și de anumite măsuri sociale (inclusiv unele luate mai degrabă la presiunea PSD). În alegerile din 2008 PNL obține 20%, mai mult decât oricând în istoria recentă a partidului.

Dacă alegerile au fost bune pentru PNL, negocierile parlamentare nu au fost. Tăriceanu se încăpățânează să ceară postul de premier într-o alianță cu PSD. Dacă trebuie să fie locul doi, PSD alege să fie locul doi în fața PDL. Așa apare primul guvern Boc.

Tăriceanu își pierde postul de președinte de partid în fața lui Antonescu. Începe o perioadă de relativă umbră.

În 2014, odată cu ruperea USL, fondează Partidul Liberal Reformist. Nu este lipsit de interes că Tăriceanu se împotrivise inițial la formarea Uniunii.

La început partidul are doi-trei parlamentari și o relație bună cu Victor Ponta. Ce urmează de aici este, la scară mică, la fel de impresionant ca jocul împotriva lui Traian Băsescu. Tăriceanu preia (în esență de la Dan Voiculescu) Partidul Conservator. Este o preluare mai degrabă ostilă, dar, cumva, Tăriceanu reușește să nu rupă punțile cu Antenele. Noul partid, botezat ALDE, este primit în  ALDE european și, cu organizațiile PC, câștigă aproximativ 6% din voturi. Nu puțin pentru un partid nou.

Aliatul său în această preluare, Daniel Constantin. va fi probabil exclus la acest congres. Maurul și-a făcut datoria, maurul poate să plece.

*

Tăriceanu este acuzat, poate ușor ipocrit, că nu a prevăzut criza economică din 2010. Mai este acuzat, de data asta - as zice - pe bună dreptate, că a transformat ALDE într-un refugiu al politicienilor cercetați penal. Pentru aceasta va răspunde în fața istoriei.

Dar, dacă ne uităm la el ca un obiect de studiu, fostul premier rămâne unul dintre cei mai buni operatori politici ai României post-decembriste. Rămâne să ne uităm la congresul ALDE să vedem ce și cum va coace de data asta.

Citiți și