Premium
Cei care critică serialul House of Cards (și nu mă refer aici la plicticosul sezon 3) se împart în două mari categorii. Unii spun că serialul original, produs în Marea Britanie, este mai bun - aici este o chestie de gust. Alții spun că serialul este nerealist fantasmagoric, că politica, oricât de coruptă, nu arată așa. Aceștia din urmă nu înțeleg natura serialului. House of Cards este o descriere foarte realistă a unor lucruri care nu se întâmplă niciodată. Anume, documentează cum ar arăta exercițiul puterii, dacă nu ar exista alte puteri care să i se opună cu succes. Și, de aceea, serialul nu este numai demn de a fi urmărit, ci și util în a familiariza (tele)spectatorul cu anumite aspecte ale politicii.
Atmosfera din House of Cards este descrisă cel mai bine în Mitul lui Gyges din Republica lui Platon. Mitul spune că dacă unui om...
„îi este îngăduit şi să ia din piaţă, nevăzut, orice ar voi, sau, intrând în case, să se împreuneze cu orice femeie ar vrea, să ucidă sau să elibereze din lanţuri pe oricine ar dori, putând face şi alte asemenea lucruri, precum un zeu printre oameni”
... atunci...
„prin nimic nu s-ar deosebi omul drept de celălalt, ci amândoi s-ar îndrepta spre aceleaşi fapte.”
La fel și Francis și Claire Underwood, protagoniștii seriei. Ei sunt ceva mai corupți decât media, dar nu asta îi scoate în față, ci inteligența cu care își îndeplinesc planurile fără să fie pedepsiți. Altfel, serialul geme de politicieni la fel de nemernici, care, însă, nu ajung să exercite la fel de multă putere.
https://www.youtube.com/watch?v=9w-O60x1bYk
Aceeași atmosferă este descrisă și de introducere, care aparent înfățișează scene din capitala SUA, Washington. Doar că nici unul din cadre nu este redat la viteză normală.
Și nici măcar nu putem spune că simpla ticăloșie îl face pe Francis Underwood toxic pentru interesul public. Ca orice politician, el este preocupat de voturi și asta îl face să încerce să rezolve teme importante pentru Partidul Democrat cum ar fi accesul la muncă sau controlul armelor de foc. Problema este tocmai că nu există nicio forță care să îl țină sub control. Iar prea marele succes în manipularea colegilor și a opiniei publice îi permite să abandoneze binele comun imediat ce apar priorități mai importante.
Dar am promis că, pornind de la ficțiune, voi ajunge la teme reale. O tendință a comentatorilor politicii americane este de a compara ascensiunea lui Donald Trump cu acțiunea filmului. Personajul fictiv sacrifică în mai multe rânduri binele comun pe altarul interesului personal pentru că poate. Donald Trump nu este Francis Underwood (Hillary Clinton și Ted Cruz ar avea mai degrabă acest gen de inteligență). Dar șansa lui Trump ar putea fi aceeași ca și a lui Underwood: să poată să calce în picioare interesul comun fără să fie tras la răspundere. Ce va face Donald Trump dacă poate?, se întreabă, pe drept cuvânt, mulți americani.
Tema este cu atât mai relevantă în România, unde controlul reciproc al puterilor statului este încă limitat. Atunci când Ponta a fost în cele mai rele momente ale sale, asta s-a întâmplat datorită puterii de a acționa nepedepsit. La fel, înaintea sa, Băsescu în cele mai rele momente ale sale. La fel, înaintea lui Băsescu, Năstase. La fel, înaintea lui Năstase, Iliescu.
Evident, nu tot răul este egal; spre exemplu, numai unul din cei patru a chemat minerii. La fel, se poate argumenta că punctul de minim al unora din cei patru a fost atins după ce nu mai erau atotputernici, dar înainte să își dea seama. Dar acestea sunt detalii.
Ceea ce învățăm din House of Cards este cât de important este controlul puterii. În definitiv, serialul este un fel de distopie. Hai să nu ajungem să o vedem transpusă în realitate.
