Premium
Printre multiplele crize prin care trece România în momentul de față se pare că avem și o „criză a manualelor”. Statul român s-a dovedit incapabil să tipărească la timp manuale pentru anul școlar în curs și acuma dă din colț în colț. Însuși premierul a discutat subiectul în ședință publică de guvern interesându-se personal și cu fermitate dacă vom avea manuale măcar anul următor.
Pe lângă manuale păriții se plâng adeseori și de auxiliare. Acestea sunt, teoretic, facultative dar unii părinți se plâng că nu se poate face un minim de performanță școlară fără ele. Dar câtă nevoie avem de toate acestea?
Manualul
Poate părea surpinzător, dar nu toate sistemele de învățământ sunt bazate pe manual. Chiar și în România, textul „normativ” nu este manualul ci programa școlară. Acolo sunt prezente conținuturile și abilitățile pe care învățătorii și profesorii trebuie să le transmită elevilor.
Manualul este, el însuși, doar un material ajutător. Nu este ele de vină că școala românească pare să îi fi devenit prizonieră.
Faptul că programa și nu manualul este baza educației explică și de ce a putut fi tipărit relativ rapid un compendiu care să țină locul manualelor. Materia există deja, nu este nevoie să fie re-inventată.
Auxiliarul
Când am început eu școala auxiliarele erau puține. Câteva culegeri și, se pare Gazeta Matematică pentru cei mai mari. Apoi au apărut cărțile de comentarii, urâte cu pasiune de majoritatea copiilor. Culegerile și Gazeta Matematică rămân în folosință și acum. Cărți de comentarii – nu știu, sper că nu. Dar înțeleg că proliferează „caietele”. Dacă generația mea scria exercițiile din altă parte, generația actuală trebuie educate cu caiete (mai mult sau mai puțin) de unică folosință.
Nu este, în sine, un lucru rău. Copierea exercițiilor nu este o virtute. Dar existența unor asemenea materiale, neincluse în pachetul total plătit de stat, deschide drumul către un model de afacere mai puțin plăcut.
Sub acest model producătorul face un manual care să respecte criteriile minime ale clientului. Pe lângă acesta, face un material auxiliar din care să iasă bani. Acest model de business nu este rar în mediul privat. Companiile de imprimante fac bani din vânzarea de cerneală „originală”. Companiile aeriene fac bani (și) din taxe suplimentare: pentru bagaje, pentru alegerea locului, etc. Acest model are avantajul că taxează prețuri diferite pentru clienți cu posibilități financiare diferite. Una este să zbori la clasa întâi, cu bagajul în cală și șampanie și alta este să zbori la low-cost cu geaca pe genunchi. Avantajul pentru companie se poate transforma în avantaj pentru client: și cel bogat și cel mai puțin bogat au acces la prețuri pe care și le pot permite.
La fel și în industria manualelor. Cine își permite cumpără auxiliare pentru copii și poate sponsorizează în acest fel și prețul manualului de bază. Numai că scopul educației nu este să fie ieftină. Scopul educației este s foere fiecărui copil șansa de a deveni mai târziu un cetățean productiv al societății.
Hârtia
Există, totuși, o modalitate de a economisi și bani, anume aceea de a nu mai tipări manuale. Asta se poate face în două feluri. Primul este ca să se punăla dispoziția elevilor materialele cu titlu gratuit. Copii vor avea posibilitatea de a alege dacă vor manual de hârtie sau doresc să folosească dispozitivele lor electronice proprii (tablete, laptopuri).
O altă posibilitate este ca, în urma unui calcul atent să descoperim că este mai ieftin să cumpărăm hardware decât hârtie. Cea mai ieftină tabletă găsită de mine la repezeală, este de 250 RON, fără discounturi de volum. Laptopurile OLPC, dezvoltate pentru țări sărace dar disponibile și în Alabama, costă undeva în jur de 200 USD. Dacă punem cap la cap costul manualelor și auxiliarelor s-ar putea să descoperim că este mai ieftin să oferim asemenea mașini tuturor copiilor (cu avantajul suplimentar că vor putea folosi aceeași tehnologie și pentru alte lucruri).
