Premium
Am asistat ieri la unele discuții în care cineva sugera că un parlament care face legi proaste nu este un element democratic. Ca absolvent al unei facultăți de Știință Politică, asemenea idei fac să se încrețească pielea pe mine. Dar pot să înțeleg, pe undeva confuzia. O grămadă de oameni, adeseori bine intenționați, ne tot spun cum democrația este bună, adevărată și frumoasă. Este inevitabil ca unii să ajungă la concluzia că tot ce este rău în politică este și nedemocratic.
Totuși, democrația nu aduce binele în lume de una singură. Nu toate democrațiile sunt la fel, și nici măcar cea ma bună democrație nu va aduce raiul pe pământ. Dacă iubim democrația, trebuie să spunem clar unde ne ajută și unde nu ne ajută ea.
La început, democrațiile erau dubioase
În antichitatea greacă, demo-crația însemna puterea demosului, adică a celor care nu erau nici nobili, nici negustori, dar nici sclavi sau străini. Dacă vă preocupă subiectul, cu siguranță știți că mai toți filosofii deplângeau starea unei cetăți guvernată de gloată, de cei ce au puțin de pierdut și, de aceea, se lasă mânată de teamă, admirație față de demagogii zilei, de furie sau de frică.
Ceea ce trebuie să înțelegeți în acest articol, este că temerile filosofilor erau pe deplin întemeiate. Însăși conducătorii Atenei au simțiți nevoia să își educe alegătorii oferindu-le în mod gratuit spectacole de teatru și, în special, tragedie. Unele din cele mai bune piese de teatru au fost scrise atunci, deci nu putem decât să sperăm că metoda a folosit.
De atunci șî până acum, filosofii și politicienii occidentului au lucrat să îndepărteze democrația de popor sau, în alte cuvinte, să transforme mulțimea în națiune. Pentru aceasta, democrațiile au devenit din ce înc e mai complicate.
Democrația reprezentativă
Când au apărut primele țări democratice a devenit evident că democrația directă nu mai este posibilă, și că poporul nu mai poate guverna decât prin reprezentanți. Dar, mai ales în lumea anglo-saxonă, apare ideea că nici măcar nu este bine ca poporul să guverneze direct.
Așa cum cetățeanul își alege un zugrav, după care nu mai îi dictează fiecare gest al pensulei, la fel și poporul își alege guvernanți după care - în linii mari - îi lasă să își facă treaba. Momentul adevărului pentru zugrav este la plata lucrării. Momentul adevărului pentru omul politic este la următoarea guvernare.
Dacă vreți exemple contemporane gândiți-vă la referendumul pentru Brexit. În legea de convocare a referendumului nu există o un articol care să facă referendumul obligatoriu. Și nu este o greșeală, o scăpare. în viziunea britanică a democrației, poporul nu decide niciodată în mod direct ci întotdeauna prin reprezentanți.
Citiți și: Ion Iliescu despre Brexit (pseudoanaliză)
Democrația constituțională
În democrația reprezentativă, Parlamentul face legi. Dar ce fel de legi? Orice fel? Nu. Democrațiile moderne funcționează pe baza unor constituții și Parlamentul nu poate decide ceea ce, cândva, o Adunare Constituantă a interzis.
Constituția menține logică și ordine în legi. Dacă Parlamentul, sau chiar poporul, doresc lucruri care se bat cap în cap, s-ar putea lovi de constituție. Constituțiile apără și drepturile cetățenilor, dar despre asta vorbim imediat.
Democrația constituțională asigură echilibrul și controlul reciproc al puterilor în stat (checks and balances). Dacă Guvernul (care reprezintă națiunea) are o idee creață, atunci Parlamentul (care tot națiunea o reprezintă) poate bloca această idee. Sau invers. Dacă Parlamentul, depozitarul suveranității, are o idee creața, atunci Președintele (membru al puterii executive) poate cere reconsiderarea ei sau poate cere verificarea constituționalității.
Evident, dacă poporul insistă, poate schimba Constituția care îl îngrădește. Chiar și acolo unde textul constituțional spune că unele prevederi sunt imuabile, această prevedere apare într-un articol constituțional care poate fi schimbat. Chiar și dacă o Curte Constituțională se opune, membrii acesteia pot fi îndepărtați unul câte unul. Constituționalismul nu anulează nimic din puterea poporului. Dar introduce un timp de reflecție (uneori extrem de lung) între impulsurile populare și punerea lor în practică.
Democrația liberală
Democrația liberală este o democrație în care drepturile cetățenilor sunt garantate prin Constituție (și nu numai). Formal o democrație iliberală (cum încearcă să fie Ungaria sau Polonia) funcționează la fel ca una liberală. Doar că, într-o democrație liberală există un consens conform căruia drepturile minorităților nu trebuie sacrificate după pofta majorității.
Dar ce este și ce nu este drept într-o societate liberă? În principiu, poți să faci orice atâta vreme cât gestul tău nu îi împiedică pe alții să își exercite drepturile lor. Spre exemplu, ai voie să mergi cu mașina pe stradă dar nu cu o viteză care să pună în pericol dreptul la viață al altora.
La ce ne folosesc toate aceste detalii? Ne folosesc ca să știm ce face pentru noi democrația modernă, Anume, ea ne protejează drepturile și ne calmează ocazionalele izbucniri de entuziasm irațional. Pe scurt, în democrație nu mai suntem o mulțime amorfă ci o națiune de egali. Și de asta iubim democrația.
Dar democrația nu ne garantează că vom avea legi bune. Democrația nu votează în locul nostru. Democrația nu iese în stradă în locul nostru. Democrația nu iese la televizor. Democrația nu votează legi. Democrația nu strânge mucurile de țigară de pe jos. Democrația nu ne organizează în partide. Toate acestea trebuie să le facem noi.
