Premium
Prudența e mama înțelepciunii, spune un vechi proverb românesc, iar prevenția este mama sănătății, așa ar putea să sune o adaptare a acestuia la realitățile zilelor noastre. Pornind de la cea de-a doua variantă, care exprimă un adevăr greu de combătut, colegii liberali s-au gândit să elaboreze o lege a prevenției, cu intenția declarată de a-i maximiza efectele. Numai că în loc de prudență, inițiatorii proiectului de lege au dovedit autosuficiență, sau chiar aroganță.
Dincolo de toate stângăciile, generalitățile golite de sens și afirmațiile fără acoperire care abundă în textul legii propus de PNL, există două probleme majore ale acestuia, la care mă voi referi în cele ce urmează.
În primul rând, abordarea prevenției este una profund greșită. Accentul este pus pe convingerea populației să participe la programele naționale, ca și cum acestea ar exista, ar fi funcționale și ar avea finanțarea necesară. Ba mai mult, inițiatorii s-au gândit că ar fi foarte liberal să introducă și măsuri coercitive, în caz că oamenii refuză să accepte măsurile preventive.
Pentru exemplificare, în expunerea de motive se spune că „o pacientă depistată cu cancer mamar în stadiul III, care a refuzat participarea la programele de depistare prin mamografie poate fi obligată să suporte o contribuție la costurile curative etc”. Ce se întâmplă însă cu pacientele care deși ar dori să participe la programul de screening pentru cancerul mamar, nu au această posibilitate, pentru simplul motiv că în România nu există infrastructura necesară derulării unui astfel de program? Legea nu ne spune.
Aflăm însă dintr-un articol semnat de medicul ieșean Răzvan Constantinescu faptul că în regiunea de nord-est a țării există doar 7 mamografe (4 în Iași și câte unul în Suceava, Botoșani și Bacău). Populația de sex feminin, în intervalul de vârstă 14-50 de ani, pe care trebuie să o deservească: 1.000.000. Un calcul simplu ar arăta că fiecare mamograf ar trebui sa efectueze 783 de mamografii pe zi ca sa respecte standardul de o mamografie la fiecare 6 luni, stabilit internațional ca fiind eficient în combaterea acestei maladii.
Serviciile de sănătate sunt prestate, așa cum e firesc, în baza unei relații contractuale cu pacienții, care presupune, de ambele părți, drepturi și obligații. Numai că balanța nu e deloc echilibrată în cazul acestei legi, care pune în cârca pacientului obligația de a participa la programele de prevenție, în timp ce statul nu are obligația simetrică de a asigura aceste programe pentru toți cetățenii.
Prin urmare, legea prevenției nu este despre și pentru oameni, ci o lege despre și pentru bani. Acesta este adevăratul scop al inițiatorilor, și a doua mare problemă a acestui demers, respectiv crearea unui alt mamut în domeniul sănătății, Agenția Națională de Prevenție în Sănătate, care nu e foarte clar cu ce se va ocupa, prevederile legii fiind destul de ambigue sau chiar contradictorii, dar știm exact ce buget va avea: minim, subliniez minim, 10% din fondurile alocate anual sănătății, nu mai puțin de 0,5% din Produsului Intern Brut. Și asta în condițiile în care există, în subordinea Ministerului Sănătății, Centrul National de Evaluare și Promovare a Stării de Sănătate, cu aproximativ aceleași atribuții și care ar putea foarte bine să gestioneze și cele mai ambițoase și complexe programe de prevenție. Desigur, dacă aceasta ar fi intenția.
Sunt foarte multe lucruri care ne despart, pe noi și pe colegii liberali, din ce în ce mai multe în ultima vreme, dar sunt câteva care ar trebui să ne apropie. Printre acestea, și grija pentru sănătatea oamenilor, de care nu avem voie sub nicio formă să ne batem joc. Nici măcar sub paravanul unor bune intenții.
COMENTARIUL ESTE ASUMAT DE AUTOR
