„Doinaş e un scriitor de care merită să te îndrăgostești”

Alexandru Petria: - Parafrazand titlul cărţii lui Mihai Vacariu, „Îndrăgostit de Tarkovski”, o să vă întreb - aţi fost îndrăgostită de Doinaş?

Mihaela Doboş: - Va accept jocul, desigur. M-am întrebat și eu, ca să fiu sinceră, când am citit ce ati scris despre cartea mea, ca fiind efectul subiectiv al „îndrăgostirii” de Doinaș. Nu cred ca am fost îndrăgostita într-atât încât să-mi pierd luciditatea critică și discernământul în (re)citirea și, apoi, în analiza operei lui. Însă am experimentat – se poate altfel?! – „întâlnirea” barthiană cu cărțile lui Doinaș, nu atât pentru a le simți, cât pentru a le înțelege mai bine.

- Vă invit la o scurtă autoprezentare…

- Nu sunt multe de spus. Sunt profesoară de română, de 20 de ani, la Colegiul „C. Negruzzi” din Iași, de această meserie legându-se tot ce însemn eu ca om și ca profesionist. Nu este nevoie de prea multe descrieri: teama că nu faci întotdeauna ceea ce trebuie pentru copii, lupta pentru apărarea cărții și a lecturii, adaptarea din mers la toate vârstele pe care le trăiești predând literatură... Restul – examene, olimpiade, proiecte de tot felul, cărți scrise – vin de la sine, fiind înscrise în ADN-ul profesiei și, cumva, al școlii în care lucrez. Doinaș este cea mai frumoasă „rătăcire” a mea de la acest traseu, trăită intens cel puțin trei ani, cât mi-am făcut doctoratul. Despre el am scris în „Timpul”, „Poezia”, „Limba română”, „Tabor”, „Interstudia”, „CHER” și în alte reviste din țară și din străinătate.

- Am citit cu plăcere monografia dumneavoastră, „Tabloul unui destin - Ștefan Aug. Doinaș”, apărută la editura Adenium. Ce credeţi că o să rămână din creaţia scriitorului?

- Spun fără să clipesc, asumându-mi toate riscurile: poezia, eseistica și traducerile. Ar trebui făcute, fără îndoială, nuanțări. Din poezie rezistă, se vede cu ochiul liber, în primul rând baladele de tinerețe - și nu pentru că ar fi „populare” sau facile, dimpotrivă -, care se prelungesc în poemele de la maturitate (deși Doinaș a fost de la început cât se poate de „matur” în scris, lucru demult argumentat și demonstrat de critică). Pe un alt palier se situează sonetele – pentru care „clasicul” și „asimilativul” Doinaș avea o reală predilecție - și, către finalul vieții, psalmii, prin a căror grilă – mai degrabă umană, decât estetică – ar putea fi citită, retrospectiv, întreaga poezie. Apoi, când spun eseuri, mă gândesc la lucrările de teorie a/despre poezie – Orfeu și tentația realului, teoria „discursul mixt”, „epigonismul major”, juvenilul „Tragic și demonic”, „moda poetică” etc. - dar și la publicistica literară și culturală desfășurată la Secolul XX și nu numai. Traducerile, pe de altă parte, au avut un rol crucial, în perioada comunismului mai ales, pentru conectarea culturii române, cât și când s-a putut, la rețeaua europeană a valorilor. Mai mult decât atât, fără să fiu specialist, dar lucrând cu specialiști – un mare ajutor în acest sens mi-a oferit Hélène Lenz, traducător din/în limba română și profesor la Universitatea din Strasbourg -, mi-am dat seama că Doinaș era un excelent traducător (calitate explicabilă nu doar prin talentul lingvistic, ci și prin cel poetic) și, în plus, un teoretician original al actului de traducere. În rest, teatrul este un interesant „accident” de tinerețe – a scris, de altfel, o singură piesă, Brutus și fiii săi -, iar proza, un palid revers al poeziei („rodul unei ambiții deșarte, secrețiile intermitente ale unui fluture care se vrea omidă”, cum spune autorul), deși există, în volumul T de la Trezor, reușite bucăți de proză fantastică.

- Poate dintr-o excesivă apropiere de Doinaş, aţi trecut prea în viteză peste colaborarea lui cu Securitatea, părerea mea. Mă contraziceţi?

- Nu vă contrazic deloc. Doar că această „viteză”, cum o numiți, a fost intenționată și asumată. Nu mi-am propus să investighez acest aspect, din mai multe motive, pe care nu știu dacă are sens să le expun acum. Știam, pe de altă parte, că George Neagoe face un doctorat pe această chestiune (am citit, până la terminarea tezei, tot ce publicase el pe acest subiect, dar și alte versiuni sau, cel puțin, interpretări ale compromisului făcut de Doinaș). În plus, suprafața „tabloului” operei doinașiene este atât de mare, încât nu am mai avut puterea - și nici dorința – de a adânci povestea colaborării, încă discutabile, cu Securitatea. Cartea mea se vrea, de altfel, „o monografie”. Doinaș merită, cu siguranță, mai multe...

- La final, vă lansez o provocare - vă rog să mi-l descrieţi în câteva fraze pe Ștefan Aug. Doinaș. Cuvinte care aţi vrea să devină emblematice.

- Nu cred că pot răspunde provocării dvs. Mă feresc de cuvinte mari și, mai ales, definitive. Cine sunt eu să le emit? Pot spune doar că Doinaș e un scriitor de care merită să te îndrăgostești.

Interviu realizat de Alexandru Petria