Premium
În facultate am mers cu o bursă Erasmus în Italia. Acolo, din motive financiare, am locuit într-o comunitate de români. Probabil cea mai multiculturală experiență din viața mea. Stăteam în cameră cu un turc din Dobrogea (prieten cu preotul ortodox care ținea căminul), cu un moldovean din republică (camionagiu când putea tâlhar când era nevoie) și un nene care uitase limba română de atâta stat cu caii (fără să fi învățat însă italiana, că doar caii nu vorbesc). Am învățat acolo tot felul de lucruri. Printre care că un om aflat sub presiune se poate retrage în cochilia lui și dezvoltând dorința fermă de a nu învăța nimic nou. Am văzut mai apoi fenomenul și în corporații.
După întoarcerea în țară, la cursul de introducere în sociologia politică, s-a discutat despre rolul cultural de occidentalizare pe care îl va avea migrația. Am ridicat mâna și mi-am permis să nu fiu de acord, povestind, de exemplu, despre lipsa de interes a românilor de a vizita obiective turistice, altele decât Colosseumul („mare lucrare de inginerie, domle”). Mi s-a spus că experiența mea, oricât de reală ar fi, nu este reprezentativă.
Migranții nu s-au întors să își deschidă mici afaceri și să aducă know-how-ul occidental, afară, poate, de noi materiale de construcții.
Mitul diasporei s-a rafinat și am aflat că, deși nu ne vor învăța occidentalism și nu vor deschide afaceri, măcar diasporenii ne vor salva de noi înșine cu votul lor providențial.
Ei bine, și acest mit se destramă sub ochii noștri. Pe listele pentru votul prin corespondență erau înscriși, ultima dată când am verificat, vreo două mii de oameni. Plus șapte sute care au cerut secții speciale. Asta ne sugerează cu putere că emigranții nu sunt frământați zi și noapte de soarta patriei, chiar dacă se pot excita politic la anumite momente.
Nu sunteți de acord? Nu-i bai. Sunați-vă prietenii din străinătate și spuneți-le să se înscrie pe listele de vot. Că, altfel, timpul trece și acuș-acuș se prăbușește ce a mai rămas din prestigiul politic al românilor din străinătate.
