Premium
Cel mai bun text din toate timpurile privind abordarea Brexitului, a fost rostit de Ion Iliescu în anii '90.
"Pus astfel în lumină, ancorat în sinergia faptelor", spunea acesta, "recursul la universalitate nu eludează meandrele concretului".
După cum sugerează fostul președinte, dificultatea este de a găsi noimă (universalitate) în haosul acțiunilor politice (meandrele concretului). Cu noima este greu, dar, pentru dvs îmi permit o descriere a meandrelor.
Brexitul a fost inițiat de David Cameron (conservator, prim minstru), care nu vroia să iasă din UE ci doar să-și calmeze partidul.
Tabăra pro-ieșire a fost condusă de Boris Johnson. Probabil că nici el nu vroia să iasă, ci doar să îl dea jos pe Cameron să îi ia locul.
Alături de Boris a stat Nigel Farage (UKIP). El probabil chiar vroia să câștige, deși ...
... este căsătorit cu o nemțoaică.
În tabăra pro UE, cel mai important personaj a fost Cameron, care declanșase referendumul de ieșire dar vroia să rămână.
Alături de el a stat Jeremy Corbyn, liderul laburiștilor. El vroia să rămână, că îl convinseseră că așa e mai bine pentru drepturile muncitorilor...
... dar și să iasă, căci UE i se părea un mamut imperialist.
În ziua alegerilor este posibil ca voturile critice au fost, posibil, a unei categorii de cetățeni care, ați ghicit, nu vroiau să iasă dar... voiau sa dea un vot de protest.
Tabăra Brexit a învins la vot. Cameron și-a dat demisia deși spusese că nu și-o va da, dar toată lumea bună știa că urma să și-o dea și doar mințise ca să nu încurajeze dușmanii să voteze pentru Brexit.
După alegeri Johnson era mare favorit pentru a deveni șef al conservatorilor și premier.
Dar mulți brexiterși nu aveau încredere în sinceritatea lui, în timp ce aceia care voiseră să rămână nu averau încredere în nesinceritatea lui.
Așa că întâi i s-a opus Andrea Leadsome (brexitersă convinsă)
Apoi Michael Gove (brexiter convins, șeful de campanie al lui Johnson).
Unele zvonuri spun că cel care a orchestrat înlăturarea lui Johnson a fost Michael Osbourne (pro UE dar prieten cu euroscepticul Gove)
În orice caz, Andreea Leadsome s-a retras și, conform regulilor, Theresa May, ultima rămasă în cursă a devenit șefa conservatorilor.
May a fost în tabăra pro-UE.
Dar toată lumea știa că nu în mod sincer, deoarece argumentele ei fuseseră mai degrabă superficiale. Asta a făcut că multă lume să aibă încredere în ea, ca fiind undeva la mijloc.
May a virat spre brexiterși cu fraza "Brexit înseamnă Brexit". Care părea să asigure că voința referendumului nu va fi încălcată. Deși (fraza) este o tautologie care nu înseamnă mai nimic.
May l-a pus pe Johnson ministru de externe, probabil ca să-l compromită.
Dar l-a flancat de alți miniștri (al Comerțului și "al Brexitului"), ceea ce face ca pe tema ieșirii din UE portofoliul lui Johnson sa fie cam golit de conținut.
Pe scurt. May l-a pus pe Johnson ministru de externe ca să pară că negociază negocieze Brexitul în care nu crede dar pe care l-a susținut deoarece Cameron și-a dat demisia pe care zicea că nu și-o va da și a amânat anunțul legal al ieșirii din UE pe care spune a că îl va face dar nu a putut să îl facă pentru că, deși pregătise referendumul pentru Brexit, habar nu avea ce să facă după, și nici măcar cei ce vroiau să iasă nu aveau habar.
Iar Brexitul a fost determinat de politicieni care au pledat cu pasiune pentru ieșire, deși mizau pe rămânere, de politicieni care au pledat mediocru pentru rămânere, deși visau mai degrabă la ieșire și de acei alegători care au votat pentru ieșire deși chiar nu și-o doreau.
Simplu.
