Iulian Chifu: Nici un preşedinte american nu poate să facă chiar ce vrea

Iulian Chifu ne-a acordat un interviu despre situația din Orientul Mijlociu și despre impactul acestuia asupra campaniei electorale americane. Reținem câteva idei:

• În epoca secolului 21, s-a renunțat la acorduri de pace, trecându-se în schimb la formula de acorduri secvenţiale de încetare a focului, nici acelea respectate.
• Siria e greu de pacificat şi acum bătălia se dă doar pentru controlarea teritoriului. Țara este mult prea scindată, aşa cum este şi cazul Irakului, pentru a mai putea vorbi de unitate şi nu de actori multipli.
• Clinton e un om al sistemului, fostă primă doamnă şi fost Secretar de Stat, cunoscând foarte clar baza de informaţii, evaluări şi strategii americane în regiune
• Kurzii din Siria sunt considerați parte a soluției.
• Aş paria pe continuitate în SUA, indiferent de cel care va veni la Casa Albă.

Redăm mai jos interviul integral.

Câteva cuvinte despre Orientul Mijlociu

Orientul Mijlociu este într-o perioadă extrem de tulbure după ce Primăvara Arabă şi-a făcut simţite efectele în zonă. Schimbarea generaţiei teroriste de la Al Qaeda la Daesh Stat Islamic şi alte organizaţii teroriste mai noi, mai flexibile, dar şi mai sângeroase, a complicat şi mai mult arealul. Adăugăm problematica siriană, la fel de complexă şi nesoluţionată, un spaţiu de consumare a rivalităţilor regionale şi globale şi avem deja primele elemente de context modificate.

Putem continua cu acţiunea de proiecţie a forţei de afirmare a intereselor pe teren ale Rusiei, introducerea A2AD (Anti aircraft Area Denial) în estul Mediteranei, obiectiv strategic cu relevanţă globală. Mai putem adăuga transformarea SUA în exportator net de petrol şi gaze pe seama tehnologiilor de fraking, mai condimentăm cu o scădere a interesului american, în consecinţă, în aria Orientului Mijlociu care nu mai este furnizor de resurse pentru statul american. Este necesar să introducem nuanţa războiului sectar suniţi-şiiţi, relansat prin prezenţa Rusiei în vestul Siriei şi antrenarea contra-alianţei şiite iraniano-siriano-Hezbollah- Rusia contra Statului Islamic şi altor organizaţii care sunt sunite, reenergizarea legitimităţii organizaţiei teroriste ca apărător al majorităţii sunite în Siria şi al minorităţii oprimate sunite în Irak, după de-baathificare, eliminarea oamenilor lui Saddam din administraţie şi servicii, şi avem o frescă a maximei complicaţii şi a schimbărilor din Orientul Mijlociu.

Există relaţii strategice care au avut urcuşurile şi coborâşurile lor în timp, care se manifestă şi astăzi. Relaţia Turcia-Israel, strategică și extrem de importantă, se reface astăzi, cum bine aţi observat. Relaţia SUA-Israel a avut de pătimit prin efectul tensiunilor şi greşelilor la nivelul relaţiei personale, cu precădere dintre Obama și Netanyuahu.

propierea Israelului de Rusia, în sensul acordurilor privind intervenţia în Siria, a fost necesară pentru a permite în continuare pătrunderea nestingherită a aviaţiei israeliene pentru eliminarea chirurgicală a focarelor de transfer de arme iraniene către Hezbollah în Siria, lucru imposibil în ariile controlate de artileria antiaeriană rusă.

Complexitatea poate continua acolo unde păienjenişul de interese se suprapune cu politica de putere din regiune şi unde superputerile acţionează faţă în faţă, pentru prima oară după criza rachetelor din Cuba – SUA şi Rusia sunt pe linie de contact iar militarii s-au căznit să stabilească un modus vivendi şi reguli de angajare precum şi de evitare a angajării şi a incidentelor.

Pe teren avem şi manifestarea rivalităţilor Iran-Arabia Saudită, a celor sunite-şiite dar şi pe cele privind rolul între naţiunile sunite al Arabiei Saudite, Turciei şi, de ce nu, Egiptului. O situaţia explozivă în care orice incident minor se poate transforma într-un declanşator pentru o criză care se poate transforma în confruntare militară de mare intensitate.

Se pare că vedem o realiniere a Rusiei, Turciei și Israelului.

• Turcia și Israel au îngropat securea conflictului care avea legătură cu incidentul privind Mavi Marmara (nava percheziționată forțat de israelieni în 2010. Cu această ocazie ar urma să se întărească relațiile dintre cele două țări și în sfera de intelligence.
• Recep Tayyip Erdoğan, președintele Turciei, și-ar fi cerut scuze pentru doborârea unui avion rus, deși până acum făcuse un punct de demnitate națională privind faptul că NU își va cere scuze.
• Pe de altă parte, Benjamin Netanyahu, premierul Israelului, a avut pentru prima dată în ani de zile o convorbire directă cu Mahmoud Abbas, președintele Autorității Palestiniene. Un semnal de destindere cu AP ar putea deschide calea lui Netanyahu către un dialog mai apropiat cu țările musulmane.

Este vorba de o serie de coincidențe, sau este posibil să vedem o re-așezare a alianțelor în Orientul Mijlociu?

Deşi e mult spus reaşezarea de alianţe, putem spune sigur că există reaşezarea şi reconfigurarea relaţionării între diferiţi actori. Iar perspectiva de pace e absentă, având în vedere că, în epoca secolului 21, s-a renunțat la acorduri de pace, trecându-se în schimb la formula de acorduri secvenţiale de încetare a focului, nici acelea respectate. Nivelul de ambiţie pare să coboare şi mai jos, spre reguli de angajare, care înseamnă evitarea incidentelor şi escaladării acestora prin acorduri care arată când un incident sau accident este izolat şi când o acţiune militară anunţă angajarea părilor în conflict. O asemenea perspectivă arată explicit căderea în conflict şi scăderea apetenţei globale pentru a evita cu orice preţ conflictul.

Care vor fi consecințele în Siria, unde toate aceste țări au interese?

Consecinţele în Siria sunt dezastruoase. Lucrurile merg în două direcţii: forţarea poziţionării avantajoase în perspectiva marilor negocieri din viitor, ocuparea a cât mai mult teritoriu pentru a stăpâni avantajele în negocierile viitoare, distrugerea intermediarilor celeilalte părţi şi delegitimarea acestora – Bashar al Assad, în cazul Rusiei, şi organizaţiile islamiste militariste calificate drept teroriste, în cazul actorilor occidentali. Dacă adăugăm aici şi nevoia Rusiei de ieşire din izolare, după anexarea Crimeei şi agresiunea din Estul Ucrainei, avem tabloul mai larg al acestor interese.

Consecinţele sunt continuarea conflictului aprins până la epuizarea resurselor de arme şi combatanţi, menţinerea Daesh-Stat Islamic în atenţie prin lupte, atrocităţi şi atentate realizate în inima Europei. Putem vorbi de asemenea despre suferinţă, foamete, despre consolidarea zonei allawite din Siria şi transformarea Statului Islamic din organizaţie cu responsabilităţi pseudo-statale asumate pe teren, în organizaţie teroristă clasică.

Siria e greu de pacificat şi acum bătălia se dă doar pentru controlarea teritoriului. Țara este mult prea scindată, aşa cum este şi cazul Irakului, pentru a mai putea vorbi de unitate şi nu de actori multipli. Zona kurdă crează probleme cu Turcia vecină, dar e coerentă, zona allawită pare clar structurată şi din ce în ce mai dificil de eliminat. Al Assad se află sub control şi protecţie rusă. La mijloc, un stat sunit între Turcia şi Iordania, care să apere populaţia sunită – nu aberaţia teroristă Deash-Stat Islamic – e necesar a fi creat. Din păcate, suntem încă departe de soluţii reale. Iar până la clarificarea alegerilor din SUA şi a celor din Franţa şi Germania de anul viitor, respectiv a Brexitului şi a viitorului UE, nu cred că putem aştepta în mod optimist schimbări în teren.

În Siria, Rusia a avut o atitudine relativ prietenoasă față de kurzi, în timp ce Turcia încearcă să limiteze extindeera acestora. S-ar putea schimba poziția rusă?

Poziţia prietenoasă faţă de kurzi a fost împărtăşită şi de SUA şi de statele occidentale, aceștia fiind consideraţi parte a soluţiei. Peshmerga kurdă, forţele militare din Kurdistanul irakian şi cele din zona kurdă siriană de vest este bine organizată, bine înarmată şi este tabăra cea solidă în bătăliile cu Daesh-Stat Islamic. E adevărat că există componente ale stângii comunistoide şi apropiate PKK ce au componente mai voluntare, învolburate şi violente, utilizând chiar metode teroriste, iar obiectivul statului kurd, măcar al autonimiilor kurde în Siria, Irak, Turcia şi Iran, pare să fie prezent în toate aceste regiuni. Nu trebuie uitat că, de exemplu Barzani, liderul kurzilor irakieni, e cel mai bun prieten al lui Erdogan iar comerţul e în prim plan între părţi. Însă nici nu pot fi ingorate atacurile teroriste repetate din zona kurdă la adresa autorităţilor turce – poliţie, armată, administraţie. Am fost la un moment dat, înaintea preluării preşedinţiei turce de către Erdogan, pe punctul de a avea o reconciliere turco-kurdă. Dar ea a fost aruncată în aer, din păcate. Aici era necesar efortul pentru a calma lucrurile. Dar realitatea arată că poporul turc şi kurzii din interior şi de dincolo de frontiere vor trebui să înveţe să coexiste.

Cum este afectat Iranul de aceste evenimente? Ne așteptăm la vreun răspuns?

Iranul este deplin implicat în evenimente. Deşi afirmă că este un stat conservator şi care nu se gândeşte dincolo de frontierele sale în a alipi teritorii, Iranul are Marea Strategie a ieşirii la Mediterană, într-un continuum Iran-Irakul şiit, cu miliţiile sale-Siria allawită cu trupele guvernamentale, câte au mai rămas,-Hezbollahul libanez pro-iranian. Aşa cum unele minţi mai înflăcărate, precum cea a fostului preşedinte Ahmadinejad, îşi doresc încercuirea Israelului şi aruncarea “entităţii sioniste” [Israel], în marea Mediterană.

Citiți și: "Colegiul Cardinalilor" din Iran are un nou lider

De asemenea, Iranul rămâne cel mai mare apărător din lume al şiiţilor, cu influenţe şi impact pe teren în Siria şi Irak, dar mai ales în războiul sectar din toată regiunea şi din statele Golfului. Iar recentele controverse şi săgeţi aruncate în relaţia cu Ryadul, dar şi implicarea în Yemen, alături de hitiţi, în Arabia Saudită, în Bahrein, alături de majoritatea şiită şi împotriva conducerii de la Manama sprijinită de Consiliul de Cooperare a Golfului inclusiv militar, dar şi acţiuni în Africa, toate subliniază calibrul şi revenirea ca putere regională a Iranului şi acţiunea sa de afirmare şi influenţă în regiune.

Va afecta asta cumva poziționările candidaților americani pentru Casa Albă?

Candidaţii pentru alegerile prezidenţiale privind succesiunea lui Barak Obama la Casa Albă au profiluri diferite şi poziţionări diferite în aceste teme. Doamna Clinton e un om al sistemului, fostă primă doamnă şi fost Secretar de Stat, cunoscând foarte clar baza de informaţii, evaluări şi strategii americane în regiune, având şi acces în continuare la resursele de personal şi cunoaştere în materie. Din contra, Donald Trump este la faza construcţiei cinice a unei campanii în care să obţină alegerea, indiferent de numărul de exagerări, minciuni şi prostii făcute în campanie, pentru a-şi atinge scopul. Şi aici, în caz de obţinere a mandatului, va avea timp să consulte dosarele, va avea un vicepreşedinte care, cel mai probabil, va asuma politica externă, de securitate şi apărare în mai mare măsură decât preşedintele, apoi tot establishmentul american va lucra pentru a gestiona situaţia creată de votul eventual în favoarea sa.

E greu de făcut predicţii astăzi în liniile tradiţionale ale partidelor Democrat şi Republican deoarece doamna Clinton e un om al sistemului extrem de calificat şi cu rădăcini Republicane în tinereţe, iar Donald Trump este un clasic jucător anti-sistem şi cu porniri anarhiste, însă nici un preşedinte american nu poate să facă chiar ce vrea în SUA.

Citiți și: Obama despre Trump: „A fi președinte înseamnă mai mult decât a găzdui un talk-show”

E motivul pentru care aş paria pe continuitate în SUA, indiferent de cel care va veni la Casa Albă, şi sunt fericit să constat cele 12 procente sau, în fine, variante de opţiuni cu două cifre procentuale mai numeroase pentru Doamna Clinton decât pentru Trump.

În rest, aşteptăm cu interes confruntările celor doi candidaţi, odată nominalizaţi, pe teme de politică externă, securitate şi apărare, cu precădere în ceea ce priveşte Orientul Mijlociu, criza din Siria, Iranul şi acordul nuclear, respectiv sancţiunile pentru programul balistic.