Premium
În mod tipic, stânga se consideră a fi de partea celor slabi în timp ce dreapta este mai degrabă neutră (dreapta liberală) fie chiar favorabilă unor "ierarhii naturale" (unele forme ale dreptei conservatoare).
Ca să fim bine înțeleși, nu este întotdeauna adevărat că globalizarea ucide locurile muncă. De multe ori este un joc cu sumă pozitivă. O amenințare mai mare o constituie robotizarea. Dar clasa muncitoare se teme de concurența umană și asta creează o provocare.
Pe plan extern, stânga ideologică rezolvă această provocare prin apelul la protecționism. Muncitorul occidental să continue producă șuruburi, spun ei, iar cei din jungla amazoniana să se specializeze în fructe pădure, ciupercuțe și turism ecologic. Această abordare răspunde la câteva probleme reale cum ar fi declinul clasei muncitoare în Occident, protecția mediului, corupția și abuzul de putere care însoțesc, uneori, investițiile străine. Altele probleme, însă, precum competitivitatea sau faptul că nimeni nu atinge prosperitatea culegând ciupercuțe, sunt băgate sub preș.
Pe plan intern, asemenea artificii sunt mai greu de realizat. Atât stânga ideologică-intelectuală cât și partidele de stânga, au avut, în general o atitudine mai favorabilă fată de imigranți. Măcar ostilă deportarilor, dacă nu favorabilă liberei circulații.
Astfel, muncitorii și săracii au devenit un teren mai fertil pentru dreapta conservatoare și/sau radicală. Conservatorii doresc protecția identității, chiar cu prețul stagnării culturale. Muncitorii săraci doresc păstrarea locurilor de muncă și a statului social, chiar cu prețul stagnării economice. Ambele obiective pot fi atinse, măcar în imaginație, prin blocarea imigrației. În plus, în ciuda visurilor umede ale lui Marx și Engels, săracii sunt ultimii care renunță la Dumnezeu.
Schimbările nu se petrec peste noapte. Alinierile electorale tind să se mențină o vreme, fiind întărite de mișcarea sindicală, socializarea politică a muncitorimii și faptul că muncitorii au și alte probleme decât migrația. Criza politică este accentuată de cea economică și de politicile de austeritate. Austeritatea este dăunătoare oricărui partid care o promovează, dar statul auster contrazice direct idealurile re-distributive ale stângii.
Astfel, stânga începe să fie partidul clasei de mijloc prospere, care nu e amenințată de globalizare și care își permite să fie taxată pentru a întări statul social. Ea este susținută, pe alocuri de interesele de afaceri pro-globalizare (vezi, însă, problema protecționismului). Dreapta, în schimb, începe să atragă muncitorimea. Asta se vede în SUA unde Trump atrage electorat al Partidului Democrat, în Marea Britanie, unde UKIP-ul lui Nigel Farage atrage votanți laburiști, sau în Franța unde Marine le Pen și al său Front Național preiau din electoratul socialist. Mesajele lor sunt confuze, dar, pe timp de criză, nici mesajele guvernamentale nu sunt întotdeauna coerente.
Stânga se vede, astfel, amenințată atât în identitatea sa cât și în plan electoral. Răspunsurile sunt de două feluri. În unele țări iau avânt stângiști de școală veche pentru care primordiale sunt salariile și locurile de muncă, în timp ce problemele multiculturalismului trec pe locul doi și trei. Vorbesc de Jeremy Corbyn care preia Partidul Laburist în Marea Britanie și Bernie Sanders care a avut o candidatură surprinzător de puternică în cadrul Partidului Democrat din SUA.
În alte țări iese în față ceea ce uneori numim "noua stângă". Partide precum Syriza în Grecia și Podemos în Grecia se nasc, parcă, din spuma mării și pun provocări majore sistemul tradițional de partide. Ele promit că lucrurile care sunt bune pentru alegători (satul social) sunt, în mod tainic, bune și pentru economie. Acestea sunt extrem de seducătoare dar, pe termen mediu și lung au aceeași problemă că și stânga clasică. Anume că nu au o alternativă coerentă la austeritatea în timp de criză.
Astfel, sistemul politic din SUA și Europa Occidentală este amenințat de o serie de partide și mișcări noi sau reinventate. În general, partidele de stânga nu au revoluționat nimica până acum: Syriza a făcut ce i s-a cerut, Podemos a ieșit pe minus la alegerile de duminică și Jeremy Corbyn nu pare sa aibă șanse sa ajungă la guvernare. Noua dreaptă, în schimb, pare ceva mai solidă. În Marea Britanie, Brexitul reprezintă împlinirea agendei UKIP. Și nici la alegerile din SUA nu putem fi siguri că nu va câștiga Trump.
