Premium
Comentariul îi aparține lui Ion Cristoiu și a fost publicat în Evenimentul Zilei.
Grupurile de interese care l-au împins pe Victor Ponta să dea putere de lege corupţiei din învăţămînt, vioaie la început, nu-şi mai fac auzite vocile. Doar propagandiştii PSD-işti, mulţi dintre ei produse ale fabricilor de diplome sau ale fabricilor de doctorate, continuă să dea din gură în chip automat.
Cu excepţia unei explicaţii care semnalează filosofia unui Plagiator cu tupeu – venite de la Victor Ponta – nimeni nu-şi asumă Ordonanţa de Urgenţă. Nimeni din Minister, din Guvern, din PSD nu ţine o conferinţă de presă în care să răspundă cinstit la întrebările legitime ale Opiniei publice, deși Documentul e semnat de Victor Viorel Ponta și contrasemnat, printre alții, de ministrul Educației Naționale, Remus Pricopie, de Baronul baronilor din PSD, Liviu Dragnea, și de Duduia cu Usturoiul, zisă și Ministrul Finanțelor, Ioana Petrescu.
Acest contrast violent dintre tărăboiul stîrnit şi tăcerea laşă a autorilor e una dintre dovezile zdrobitoare că modificarea Legii Educaţiei naţionale prin Ordonanţă de Urgenţă, publicată după debutul vacanţei parlamentare, e o operaţiune banditească, tipică regimului PSD-ist.
În mai multe intervenţii, am atras atenţia că, în cazul acestei Ordonanţe de Urgenţă, gravitatea n-o dă atît conţinutul, cît mai ales modalitatea anticonstituţională, antidemocratică, gangsterească prin care a fost dată.
Să ne explicăm.
Abuzul de Ordonanţe de Urgenţă reprezintă una dintre marile probleme ale Istoriei postdecembriste.
De ce numărul Ordonanţelor de Urgenţe trebuie limitat drastic nu cred că e nevoie să mai argumentez. Au făcut-o, în 2003, autorii Constituţiei revizuite, care au specificat în articolul 115, paragraful 4, al Constituţiei din 2003:
„Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amînată, avînd obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora“.
Constituția din 1991, prin articolul 114, paragraful 4, făcea mult mai ușoară adoptarea Ordonanțelor de urgență, prin absența motivării:
„În cazuri excepţionale, Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă. Acestea intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament.”
Cu toate acestea, guvernele care au urmat nu s-au sinchisit şi au continuat să dea Ordonanţe de Urgenţă cu brio.
De ce?
Pentru că un Proiect de Lege presupune mari bătăi de cap pentru un Guvern interesat să-l vadă Lege așa cum l-a trimis.
Chiar dacă deţine majoritatea, Guvernul trebuie să facă lobby în Parlament pentru înscrierea Proiectului pe Ordinea de zi, pentru ca amendamentele din Comisii să nu fie prea multe, pentru ca să fie votată.
Devenit Lege, un Proiect de Lege are pentru Guvern şi dezavantajul că poate fi contestat direct la CCR de către ”un număr de cel puțin 50 de deputați sau senatori”, potrivit articolului 146, litera a din Constituție.
Ordonanţa de Urgenţă e scutită de aceste bătăi de cap.
Avînd caracter de Lege, ea intră în funcțiune imediat ce a fost publicată în Monitorul Oficial.
Mult mai important, potrivit articolului 146, litera d, din Constituție, Ordonanţa de Urgenţă nu poate fi contestată la CCR decît de Avocatul Poporului.
Şi cum Avocatul Poporului e impus de Guvern, dinspre partea acestei instituţii, Guvernul poate sta liniştit!
În cazul Ordonanţei de Urgenţă privind Educaţia şi-a spus cuvîntul nu nevoia Guvernului de a nu avea bătăi de cap în Parlament, ci nevoia lui Victor Ponta de a trece în mod banditesc de toate filtrele un Document care legiferează acţiunile Mafiei din învăţămînt.
Dacă Victor Ponta apela la un Proiect de Lege, riscurile erau uriaşe pentru interesele mafiote din spatele Proiectului.
Proiectul ajungea la Parlament.
Aici, prin comisii, prin parlamentari, Proiectul ajungea în presă.
Opinia publică, alertată, se mobiliza.
Dată ca Ordonanţă de Urgenţă, fără dezbatere publică, Legea mafiotă intra în vigoare.
Se poate discuta, se poate protesta mult şi bine.
Legea funcţionează!
Parlamentul n-o poate lua în dezbatere decît la toamnă, mult timp după începerea sesiunii parlamentare, deoarece e nevoie să fie pusă pe ordinea de zi în procedură de urgență, să treacă prin cele două Camere.
Între timp, noul noul an şcolar şi noul an universitar se supun Ordonanţei.
Dar nu numai atît.
Dacă era Proiect de Lege, Legea putea fi contestată la CCR.
Ordonanţa de Urgenţă nu poate fi contestată decît de Avocatul Poporului.
Lesne de observat că prin articolele 32 și 33, în Ordonanţa privind educaţia au fost legiferate articole ale Legii administraţiei locale, Lege respinsă de CCR ca neconstituțională.
Constituția din 2003 reclamă motivarea Urgenței.
Ce Urgență putea fi în cazul unei astfel de Legi a Educației emise de Guvern în locul Parlamentului?
Scrie în Ordonanță, la Motivare, că se impunea adoptarea unei Ordonanțe de urgență în loc de lege, deoarece la 15 septembrie 2014 începe anul școlar.
Că anul școlar începe la 15 septembrie 2014 se știa din 2 iunie 2013.
Nu se putea adopta încă de anul trecut un Proiect de Lege, care să urmeze procedurile normale?
De fapt, adevăratul motiv al Ordonanței de urgență e altul.
Profitînd de aberaţia potrivit căreia ea nu poate fi contestată decît de Avocatul Poporului, Guvernul a impus măsuri făţiş anticonstituţionale.
Cine le poate respinge?
CCR.
Da, dar pentru asta, trebuie ca Avocatul Poporului să conteste Ordonanţa de Urgenţă.
Şi dacă Avocatul Poporului o face pe mortu’ păpuşoi?
Păi, atunci, Guvernul poate da o Ordonanţă de Urgenţă prin care sînt modificate foarte brutal articole din Constituţie.
Pînă la toamnă, cînd Ordonanţa devine Lege, măsurile anticonstituţionale funcţionează.
Au trecut deja două săptămîni de la adoptarea Ordonanţei.
Victor Ciorbea n-a contestat-o încă.
Ne-a binecuvîntat cu un comunicat prin care ne anunţa cine i-a cerut să conteste Ordonanţa.
Prin asta, Victor Ciorbea a vrut să ne convingă că nu putea contesta Ordonanța pînă nu primea cereri de contestare.
Aiurea!
Iată ce spune articolul 59 din Constituție:
„Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile şi în libertăţile lor, în limitele stabilite de lege“.
Așadar, Victor Ciorbea putea contesta Ordonanța de urgență din oficiu, fără a mai aștepta solicitări din partea altora.
De ce n-a făcut-o?
E o întrebare la care doar Victor Ciorbea ne poate răspunde.
Noi, care mai sperăm că Victor Ciorbea a rămas cel de pe vremuri, așteptăm să-l vedem trecînd cu brio examenul de verticalitate contestînd Ordonanța de urgență la CCR.
