Premium
Statul român îi detestă pe cei care reușesc să supraviețuiască în afara sistemului
Creșterea salariului minim, introducerea contribuției obligatorii chiar și pentru cei care nu declară venituri și diferențierea impozitului pe clădire în funcție de destinația clădirii sunt măsuri îndreptate împotriva micilor contribuabili, împotriva micilor afaceri, de familie sau apartament, împotriva liber profesioniștilor, împotriva salariaților, casnicelor, micilor meseriași, împotriva săracilor. Sunt măsuri împotriva păturii inferioare a clasei de mijloc, împotriva celor cu inițiativă, care muncesc și se zbat și care încearcă să-și depășească condiția.
Niciuna dintre aceste măsuri nu afectează marile afaceri, marile companii, multinaționale sau nu. Acestea suportă mult mai bine fiscalitatea, își pot permite financiar și nu recurg la mici combinații prin care să scape de teroarea fiscală a statului român. Acestea, dacă fac evaziune, fac în stil mare și cu acordul și sprijinul politicienilor și funcționarilor statului.
Statul român, prin Codul Fiscal al guvernului Ponta, agreat de întreaga clasă politică, duce un război împotriva micul capitalist wannabe, a micului meseriaș, a românului cu inițiativă, dezghețat și muncitor dar care nu are background, resurse, relații și moralitatea necesară să ajungă mare mafiot miliardar în combinație cu politicienii.
Statul român a încercat, prin fiscalitate și birocrație, să ucidă orice inițiativă și activitate economică independentă, din afara sistemului, toți micii întreprinzători și liber profesioniști. N-a reușit. Oamenii s-au adaptat și s-au strecurat, cu greu, ce-i drept, și au supraviețuit. Noul Cod Fiscal se vrea glonțul de argint care va ucide orice activitate economică din afara sistemului.
Declararea în acte a salariului minim, nedeclararea veniturilor și introducerea cheltuielilor cu utilitățile în contabilitate sunt modalități prin care încearcă să se descurce și să scape de fiscalitatea înrobitoare firmele mijlocii sau mici, de familie sau apartament, liber profesioniștii, salariații la firme mici și pe bani puțini și săracii care muncesc pe ici pe colo la negru.
- Salariul minim: angajatorul și angajatul declară în acte, de comun acord, salariul minim pentru a plăti contribuții mai mici la stat. În realitate, angajatorul îi plătește mai mult angajatului, la negru. Diferența o plătește din buzunarul său, n-o trece prin contractul de muncă și contabilitate. Cu cât contribuțiile sunt mai mari, cu atât pierde mai mult angajatul. Atunci când angajatorul și angajatul negociază salariul, angajatorul ia în considerare salariul brut. Într-adevăr, angajatul primește în mână 2000 de lei, însă angajatorul scoate din buzunar 3600 de lei. Atât valorează angajatul pentru el, atât e dispus să scoată din buzunar ca să-l aibă în firmă, 3600 de lei. Dacă n-ar exista contribuțiile, angajatul ar primi în mână această sumă sau o sumă apropiată, câci atât valorează munca lui pentru angajator. Crescând salariul minim, contribuțiile plătite la stat sunt mai mari și angajatorului îi rămân mai puțini bani să plătească angajatul la negru. Cu cât profitul angajatorului e mai mic, cu atât mai puțini bani are în mână să plătească angajatul la negru.
- Contribuțiile obligatorii pentru cei fără venituri: ”fantomele” lui Biriș sunt acei oameni care nu câștigă bani regulat, care trăiesc din economii, care au activități neregulate, care activează în economia informală, de la menajere care fac curat în casă, la meșteri și zilieri care muncesc la câmp sau repară una-alta, la studenți care vând mărțișoare sau cântă la metrou, de la proprietari de apartamente și garsoniere de cartier care închiriază la negru, de la zugravi în Italia la faianțari în Spania, de la lăutari la nunți, de la amante și curve până la combinagii și mici comisionari. E vorba de milioane de oameni care câștigă neregulat, în general în economia informală, din activități nefiscalizate, imensa majoritate legale și benigne dar neînregistrate. În actualele condiții fiscale și birocratice, aceste activități pot exista și sunt benefice părților doar în măsura în care sunt neînregistrate și nefiscalizate. Înregistrarea și fiscalizarea lor ar presupune asemenea resurse financiare, birocratice și de timp care le-ar face nerentabile și deci inutile. Dacă tanti Aglaia care tricotează șosete, are grijă de copii și calcă rufe la vecini trebuie să-și facă PFA sau SRL pentru asta, dacă trebuie să umble de nebună pe la Registrul Comerțului, ANAF, primării, trezorerii, CEC, poștă și trebuie să plătească trei sferturi din ce câștigă, mai bine se lasă și stă acasă să moară de foame.
- Impozitul pe proprietate diferențiat în funcție de destinația clădirii – până acuum era diferențiat doar în funcție de tipul entității. Persoanele juridice plăteau mai mult decât cele fizice. Principalii beneficiari erau micile afaceri, activitățile independente, PFA-iștii, afacerile de familie. Pentru activitatea economică nu aveai nevoie de cine știe ce sedii de birouri, hale industriale și mai știu eu ce. Era suficient un apartament. Sau nici măcar atât. Apartamentul îl declarai pe persoană fizică și plăteai impozit pentru clădire rezidențială iar cheltuielile cu utilitățile le înregistrai pe PFA sau firmă și plăteai impozit pe profit mai mic. Principalii perdanți ai acestei prevederi sunt tot mici afaceriști, cei care realizează activități independente, sărăcimea sau nebogățimea cu inițiativă. Scopul diferențierii impozitului pe proprietate în funcție de destinația clădirii este de a elimina deducerea cheltuielilor aferente casei. Impozitul pentru clădirile rezidențiale va fi între 0,08% și 0,20% din valoarea imobilului iar cel pentru clădirile nerezidențiale, în care se desfășoară o activitate economică, va fi între 0,20% și 1,30%. Autoritățile locale din fiecare localitate vor decide nivelul impozitului pe clădiri între limitele menționate. Prin această prevedere, statul dorește ca firmele să elimine din contabilitate cheltuielile cu utilitățile. Dacă impozitul pe clădire este atât de mare încât pierzi mai mult decât câștigi prin deducerea cheltuielilor cu utilitățile, pur și simplu scoți cheltuielile cu utilitățile din contabilitate și declari imobilul rezidențial. Să zicem că ai cheltuieli cu utilitățile (întreținere, curent, internet etc) de 1000 de lei pe lună. Astfel, într-un an cheltuielile se ridică la 12 000 lei. Aceștia se scad din impozitul pe profit. La 12 000 de lei ar fi trebuit să plătești 1920 de lei impozit pe profit. Dacă imobilul este evaluat la 300 000 de lei iar autoritățile locale stabilesc impozitul maxim pentru clădiri nerezidențiale, adică 1,3%, trebuie să plătești 3900 de lei pe an. De două ori mai mult decât impozitul pe profit aferent cheltuielilor cu utilitățile. În acest caz e mai avantajos să declari imobilul rezidențial (poți declara că e doar sediu poștal, domiciliu fiscal, în care nu realizezi activități economice) și să nu mai înregistrezi în contabilitate cheltuielile cu utilitățile.
