România are viitorul amenințat

De vorbă cu scriitorul și profesorul universitar Claude Karnoouh

- Claude Karnoouh, ne știm de câțiva ani de pe net, și ne prețuim și respectăm reciproc, dar, curios, nu ne-am întâlnit niciodată face-to-face. Ce reprezintă pentru tine rețelele de socializare?

- Pentru mine rețelele de socializare reprezintă un mijloc cu trei scopuri:

a) să aibă o informație mai largă în toate sensurile, și geografic și cultural și politic;

b) să vadă cum ideile și opinile noi sau mai puțin noi se desfășoară, pătrund sau nu… e un fel de instrument pentru a măsura evoluția opiniilor;

c) să găsesc oameni cu care mi se pare că mă împac bine, cu care împărtășesc anumite idei esențiale, dincolo de criterii imediat politice, un fel de afinitate electivă...

- Deși ești francez, te interesează actualitatea politică și socială de ultimă oră de la București. Până când ai publicat acum, la editura Adenium, romanul „Autoportretul adolescentului îmbătrânind”, nu știam că te-ai îndrăgostit la noi de o femeie, și că și aici e de căutat sâmburele interesului pentru România. Corect?

- E adevărat că trăiesc de câțiva ani buni cu o doamnă româncă, dar nu e deloc modelul femeii din roman, femeia mea ar fi, dimpotrivă, modelul opus… acest mic roman e hrănit parțial din bucăți de experiențe personale, dar și mai mult de o serie de observații făcute la Cluj, la începutul anilor 90 (între 91 si 95), din felul cum se jucau și se purtau străinii cu femeile din România, și cum femeile din România aveau și ele o strategie cu străinii, și asta nu numai într-un oraș mare, la Cluj, si în orășele, la Turda, la Huedin, la Gherla, la Dej, la Câmpeni, la Beclean, și chiar la sate, se vedea foarte bine când veneau grupuri cu salvarea satului românesc… Am bântuit foarte mult în jurul Clujului, când eram profesor invitat la UBB, am avut multe de văzut, care, de obicei, nu îi interesează pe ziariștii sau pe universitarii care stau la colocvii și plecă a doua zi și cred că știu cum e lumea pe plaiurile Someșului sau Dâmbovitei…

- „Autoportretul adolescentului îmbătrânind” este o carte tulburătoare, după opinia mea. Povestește-mi despre scrierea ei, despre ea...

- Baza romanului a fost scrisă destul de repede, în toamna lui 93… în acel moment mă plictiseam mult la Cluj… era și într-o perioadă când divorțasem de fosta mea nevastă și întâlnirile cu alte femei se rezumau numai la sex, ceea ce e foarte plictisitor după câteva experiențe… dar, după prima versiune, cred că l-am relucrat de 10 ori, schimbând planul, retrăgeam sau adăugam un paragraf; eram, ca și pentru orice text pe care îl scriu, foarte atent la precizie, la descrieri, ba psihologice, ba sociologice și jucând pe o temporalitate multiplă, cum, de fapt, noi toți o trăim… Am lăsat manuscrisul într-un sertar, aveam altceva mai filozofic de scris… Când l-am dat la citit lui Raoul Weiss, el mi-a sugerat niște transformări.

Partea mai sociografică vine de la observația zilnică a vieții pe care o trăiam la Cluj. Aveam o poziție particulară: eram un universitar străin invitat la catedra de filozofie, dar un străin care știa ceva din țară, si mai ales din Ardeal. Am trăit în România ani buni, între 1973 și 1982. Peste tot pe unde mergeam, bântuiam de la vecinii mei de la bloc la piață și la restaurantul profesorilor. La mesele unde eram invitat am observat și notat tot ce vedeam și auzeam.. De când sunt adult fac asta… puține foto, dar multe notițe… În timpul războiului din Algeria scriam notele zilnice pe un caiet pe care l-am pierdut într-o ambuscadă… l-am reconstituit parțial, dar am pierdut mult.

E adevărat c-am avut totdeauna o inclinație pentru Ardeal, cred că este din cauza splendorii paisajelor sale, să fie Podișul Ardealului, ba pădurile din Borșa sau din Munții Apuseni (înainte să fie retezate), sau mai la munte la stâni. Mi-a plăcut și limba cu accentul specific, cu mulți diftongi… și celebra mișcare lentă a ardelenilor se potrivește foarte bine la sufletul meu. Dacă adaugi faptul că majoritatea acestor cinci ani i-am trăit într-o mică vale din Maramureș, îți închipuiești c-am o relație specială cu Ardealul, chiar cu Ardealul de Nord, începând cu județul Bistrița- Năsăud, după Maramureș și Oaș. Acolo de multe ori mă simt ca și la mine acasă.

- Cum am spus, ești la curent cu actualitatea românească. Încerci un prognostic pentru viitorul apropiat al României?

- Totdeauna m-am ferit să fiu profet. Stiu că mulți intelectuali se prezintă astfel, dar eu nu. Cum zicea maestrul meu filozof Gérard Granel, viitorul n-are chip… Ce putem să sugerăm sunt niște tendințe. Din păcate, tendințele pe care le văd aici sunt și legate de experiența mea ca dascăl și, bineînțeles, obervator al cotidianului. În primul rând, trebuie să notăm că emigrația duce cei mai buni studenți în străinătate și majoritatea dintre ei nu mai revin (vin să-și viziteze familia, dar viața lor e în afara țării), ceea ce mi se pare, din păcate, că e datorită nivelului de corupție din toate instituțiile publice și private. Aici nu se pot promova oameni meritocratic, numai cu PCR, pile, cunoștiințe și relații… sunt bineînțeles excepții, dar regula e cum am zis… așa că forțele cele mai bune se duc. A doua problemă este starea demografică. E evident că România a întrat într-un proces de mare scădere demografică, si asta amenință viitorul ei. Stiu că elitei politice post-89 nu-i pasă. Aș adăuga și fenomenul sărăciei care crește tot mai mult, si care face din România de azi o țară în stare tipică de lumea a trea: capitala si trei sau patru orașe au centralizat bogăția, si restul rămâne într-o stare de sărăcie ca a țărilor mai sărace din Africa. Fostul sistem comunist, cu toate defectele lui, măcar a încercat să pună pe picioare o dezvoltare echilibrată în toate colțurile țării, dar azi această voință politică e terminată, concentrarea capitalului e la București, la Cluj, la Timisoara și la Constanța; nici măcar la Iasi, din păcate, nu s-a adus prea mult capital, să nu mai vorbim de orașe ca Huedin, Zalău, Dej etc… există câteva orașe care trăiesc destul de bine din turism, Brașov, Sighișoara, Sighetul Marmatiei, Sibiu, dar la Făgăraș e cam jale. Și când mergeți în Oltenia, la Caracal sau Slatina, e și mai mare jalea… Efectele acestei politici sunt teribile pentru orașele mijlocii și mici, unde deșcolarizarea este masivă și amestecată cu dezindustrializarea. Toate astea înseamnă ruinarea socială a țării. unde o elită smulge cât mai mulți bani care sunt trimiși în străinătate, pentru reciclarea în marele business.

- Îți mulțumesc.

Interviu realizat de Alexandru Petria