stiripesurse.ro

 
DESCARCA APLICATIA: iTunes app Android app on Google Play Windows Phone Store
FII LA CURENT CU STIRILE DIN CATEGORIA TA PREFERATA: URMARESTE-NE

Rusia se retrage din Siria şi vine la Kiev şi Chişinău

putin

Adevarul:

Anunţul intempestiv al Preşedintelui rus de retragere (parţială) din Siria a stârnit nedumeriri şi interogaţii. De ce acum? De ce aşa? Cu ce preţ şi cu ce consecinţe pentru Federaţia Rusă, perspectivele conflictului sirian sau spaţiul euroatlantic? De la Bucureşti, miza interogaţiei este una singură şi ea face obiectul acestui material.
În ce fel anunţul neaşteptat al mereu surprinzătorului Vladimir Putin afectează statutul estic al frontierei euroatlantice al cărui principal pivot este România? Mai pe şleau spus, dacă înţelegerile de la masa ruso-euroatlantică, la care nu au participat în nici un caz nici Kievul nici Chişinăul, au vizat cele două state vecine României. Şi cu ce consecinţe? Căci, dacă nu eşti la masă, rişti să fii în meniu.
Speculaţiile şi evaluările anunţului lui Putin au fost abundente. Prima veste proastă e că explicaţia financiară pentru retragere nu e tocmai credibilă. Dacă ar fi să presupunem că evaluările strategice ale Moscovei depind în primul rând de buget şi starea economiei, nu am putea explica nici finanţarea continuă a Transnistriei, nici anexarea Crimei, nici sprijinul pentru decuparea Donbasului – toate acţiuni extrem de costisitoare pentru economia devastată a Federaţiei Ruse.   Mai mult, cheltuielile pentru operaţiunea siriană nu se ridica la sume insuportabile pentru bugetul de apărare al Federaţiei Ruse, iar aceste costuri trebuie atenuate de contractele pe care Moscova le-a semnat în perioada campaniei siriene când şi-a etalat ostentativ noile producţii militare.    Explicaţiile trebuie să fie în altă parte. Retragerea rusă, făcută în preajma negocierilor de Pace de la Geneva, are câteva repere clare. În primul rând, s-a confirmat ideea că niciun armistiţiu sau plan de pace nu se poate concepe fără armonizarea poziţiilor a doi actori fundamentali: SUA şi Rusia...
Acasă, imaginea lui Putin explodează („am venit, am învins, am plecat” – cum titra undeva „Foreign Affairs”), iar în exterior Moscova dă semnale că e la masa mare de negocieri alături de Statele Unite ale Americii (o obsesie rusească mai preţioasă decât PIB-ul sau cotaţiile petrolului!).
La rândul ei, Europa este şi ea fericită. Poate cea mai fericită! S-au pus bazele, prin negocieri şi soluţionare paşnică, pentru oprirea confruntărilor şi oprirea fluxului de emigranţi (cel puţin) dinspre Siria. Şi e mai mult decât atât: sunt create premisele unui nou aranjament pentru Orientul Mijlociu menit, inclusiv, să oprească potenţialii refugiaţi să mai ia cu asalt cetatea asediată europeană...
Şi dacă lucrurile s-au aşezat, potenţial, mai favorabil pentru toată lumea, cum se plasează Rusia în acest peisaj? Care e preţul „generozităţii” ei fără precedent? Mai pe şleau, ce vrea şi ce a obţinut Federaţia Rusă?
În esenţă, trei lucruri. De la partea americană, un loc la masă şi, tacit, recunoaştere ca actor global, nu doar regional. Şi, dacă se poate, o nouă Yaltă, chiar de dimensiuni mai mici.    De la europeni, ridicarea sancţiunilor economice din iulie a.c., care deja se mijeşte la orizont după declaraţiile liderilor Italiei şi Ungariei că prelungirea sancţiunilor nu e automată, deci ei se vor gândi de două ori (e nevoie de unanimitate pentru asta)...
În al treilea rând, şi aici e chestiunea care ne interesează nemijlocit, Moscova vrea beneficii în ceea ce ea numeşte „străinătate apropiată”. Adică la Est de Vest. Ce înseamnă asta? Pe scurt, că Moscova s-a dus în Siria inclusiv pentru a debloca dosarul ucrainean – în care era realmente fără soluţie în faţa unei Ucraine încăpăţânate – şi de a da un impuls (mai ales) partenerilor europeni de a pune presiune pe Kiev să fie conciliant...
Ce vrea Rusia în Ucraina?
Un singur lucru: controlul deciziei de securitate şi politică externă a Kievului de către Donbasul separatist; implicit, de către Moscova. Că numim asta „federalizare”, „autonomie extinsă”, „decentralizare” sau că nu o numim deloc - e simplă semantică sau tactică politică. Rusia vrea controlul întregului prin intermediul părţii, respectiv incorporarea regiunilor separatiste (mai puţin Crimea, care e intangibilă) în Ucraina cu oferirea de garanţii acelor regiuni (re)incorporate că Ucraina nu se va integra în spaţiul de securitate euroatlantic...
Ce vrea Rusia în R. Moldova?
Din perspectivă strategică, R. Moldova nu e Ucraina. Şi nu e vorba aici de dimensiuni sau de mult discutate viziune după care fără Ucraina Rusia nu mai poate fi un imperiu spre Vest.    E vorba despre modul concret prin care frontiera euroatlantică (a se citi NATO) poate fi blocată la frontierele Ucrainei şi ale R. Moldova. Dacă în cazul Ucrainei e suficient un amestec de criză economică insolubilă şi separatism pentru a anula pe termen mediu şansele de integrare euroatlantică ale Kievului, în R. Moldova lucrurile nu stau aşa: o R. Moldova aflată în criză socioeconomică profundă nu îndepărtează neapărat frontiera euroatlantică, aşa cum se petrece în Ucraina, ci o solicită!..
Cum poţi să obţii garanţii în R. Moldova, mai mult decât „linia Nistrului” (Transnistria), veritabila linie roşie a diplomaţiei ruse? Printr-un singur mod: „federalizarea” R. Moldova, deci transnistrizarea ei, respectiv aducerea în câmpul constituţional/electoral al republicii a circa 10% de voturi proruse – voturile transnistrene - şi conferirea unui statut special regiunii separatiste prin care acestea (împreună cu Găgăuzia) va controla de iure şi de facto politica externă şi de securitate a Chişinăului.   Aceasta e unica garanţie a Moscovei că, cel puţin pe termen mediu, integrarea euroatlantică nu va fi posibilă. Nici pe calea „naturală” (pentru care Chişinăul nu se califică şi Bruxellesul nu o doreşte), nici pe calea scurtă, germană, respectiv reunificarea cu România.

Ziarul Financiar:

Revolta celor care au luat credite ipotecare sau imobiliare în valută - euro şi franci elveţieni - în perioada de boom nu se va stinge aşa uşor. Având în vedere că este şi an electoral, revolta este şi mai puternică, pentru că aceşti debitori simt că pot obţine mai mult decât o reeşalonare a împrumuturilor oferită de bancă. În acest demers, şi-au făcut aliaţi Parlamentul, care până nu demult fusese cel mai bun prieten pentru bancheri, şi Banca Naţională. Niciun parlamentar nu va lua partea băncilor în aceste vremuri, iar Legea dării în plată este cel mai bun exemplu.
Cei care au luat credite în valută în perioada de boom au fost loviţi de două ori: prin creşterea costului francului elveţian – dublarea lui - şi a euro – cu 30% -, dar şi prin prin scăderea cu 50% a valorii caselor cumpărate. Dobânda nu este o problemă, având în vedere cât de mult au scăzut ratele.
Pentru că nu au găsit înţelegere la bănci în ultimii cinci ani, revolta  acelor debitori se îndreaptă către BNR şi către Mugur Isărescu, cu întrebarea: unde a fost Banca Naţională când s-au dat toate aceste credite pe bandă rulantă, credite care aveau în spate un imens risc valutar? Mai ales că BNR ştia că scăderea cursului leu/euro în 2006-2008 la 3-3,6 leu/euro nu era sustenabilă. Iar această scădere a cursului leu-euro a făcut ca şi cursul leu-franc să fie extrem de mic, ceea ce a permis băncilor să vândă credite ipotecare sau de consum în franci, creând iluzia unei sustenabilităţi. Toate creditele în franci au fost făcute de bănci pentru ca românii să se încadreze în achiziţia lor, chiar dacă bancherii şi BNR ştiau că sunt produse toxice, care aveau în spate un risc valutar imens...
În aceste condiţii, ce se mai poate face acum? Dacă creşterea cursului valutar este una dintre probleme, o soluţie ar fi scăderea cursului valutar. Aşa cum a crescut, aşa poate să şi scadă. Dacă cursul euro scade, automat va scădea şi cursul francului. Dacă ar scădea cursul pentru o lună cu 10%, de la 4,45 lei/euro la 4 lei/euro, ar da posibilitatea schimbării creditelor din franci şi din euro în lei la un curs mai bun, ceea ce ar reduce soldul în lei cu 10%. Poate 10% nu e mult, dar i este  totuşi ceva. Având în vedere cât de reduse sunt dobânzile la lei în acest moment, schimbarea creditelor din valută în lei este perfect justificată şi poate să fie sustenabilă înainte  să se înceapă un nou ciclu de majorare a dobânzilor...
Următorul pas ar fi ca şi băncile să ofere o reducere a soldului pentru cei care vor să treacă de la euro sau franci în lei. Deja câteva bănci au făcut acest lucru, dar poate vor mai face o nouă ofertă. De ce ar face acest lucru? S-ar putea ca băncile să înceapă să piardă mai multe procese cu debitorii privind vânzarea unor credite “toxice” în perioada de boom ştiind ce risc valutar există în spate. Cazurile izolate câştigate de debitori în acest moment, în care un credit a fost adus la cursul valutar din momentul acordării lui, s-ar putea să se înmulţească. De asemenea, la executarea silită sau la darea în plată, băncile pierd mai mult decât ar oferi în acest moment o reducere a soldului cu 20%, spre exemplu.
În total, debitorii ar putea obţine o reducere a soldului cu 30%, ceea ce s-ar putea să accepte. Băncile şi-ar recupera această pierdere prin faptul că scapă de reclasificarea creditelor la Legea dării în plată. De asemenea, s-ar putea să nu mai fie nevoite să îşi majoreze cheltuielile cu riscul valutar.

Digi24:

Tot mai mulţi politicieni se dezic de partide şi îşi anunţă candidaturi independente la alegerile locale. Unii spun că românii s-au săturat de partide, care au imagini negative. O reţeta patentată cu succes de Sorin Oprescu în 2008 sau de Elena Băsescu în 2009. Totuşi, analiştii spun că independenţii au puţine şanse de succes.

Deputatul Mihai Sturzu vrea Primăria Braşovului. Aflat în război deschis cu PSD, formaţiune care l-a trimis în Parlament, Mihai Sturzu mizează acum pe o candidatură independentă: „Haideţi să schimbăm un pic regula jocului! Suntem o echipă de oameni tineri, entuziaşti, plini de energie, care nu au în spate un partid sau alte interese”.
Un alt independent care aspiră la postul de primar al Braşovului este Cornel Comşa, deputat intrat în Parlament din partea fostului PPDD. „Eu sunt independent din foarte multe raţiuni. Calitatea de independent pe care ţi-o dă munca cu Regele Mihai, cinci ani de zile, nu o are nimeni!”, a declarat acesta.
La randul sau, nemulţumit de formaţiunea în care şi-a început cariera politică, Marian Lazăr a renunţat la carnetul de partid, dar nu şi la ambiţia de a fi primar al Mediaşului. „Am hotarât să plec din PNL, am decis să candidez la viitoarele alegeri locale independent. Nu pot rămâne într-un partid care impune criterii de integritate pe care nu le respectă”, a spus Lazar.
La Botoşani, viceprimarul Marius Buliga candidează independent. „Cred că oamenii au mai multă încredere în independenți, în oameni care ar putea să îi reprezinte fără să aibă în spate un partid politic. Partidele politice dezamăgesc populația de multă vreme", susţine fotul liberal.
Analiştii politici le dau însă puţine şanse de izbândă candidaţilor fără partid.
In opinia analistului politic Adrian Zăbavă "e normal să apară acest trend, în condiţiile în care clasa politică românească este, momentan, la cel mai jos nivel de încredere. Acolo unde independenţii politici vor conta înseamnă că au în spate o organizaţie politică.

 

comments powered by Disqus

CITESTE SI



Fii la curent cu cele mai noi stiri.

Urmărește stiripesurse.ro pe Facebook

×
NEWSLETTER

Nu uitaţi să daţi "Like". În felul acesta nu veţi rata cele mai importante ştiri.