Scrisoarea medicilor români din străinătate: Vrem să profesăm în țară

Au trecut patru ani de când salariile medicilor şi ale celorlalţi lucrători din sistemul medical au fost reduse ca efect al crizei economice europene. În aceşti ani, guvernarea României a fost împărţită, aproape egal, de cele două mari tabere politice adverse. Şi, cu toate acestea, la sfârşitul lui 2014, românii continuă să aibă – oficial – medicii cel mai prost plătiţi din Uniunea Europeană. „Viaţa medicală“ a susţinut în numeroase rânduri că această situaţie nu este rezultatul unei politici de partid, ci, mult mai grav, al unei mentalităţi general răspândite în rândul guvernanţilor români. Indiferent de culoarea lor politică ori de apartenenţa la ministerul sănătăţii, ministerul de finanţe, cabinetul premierului sau cel al preşedintelui României, guvernanţii nu au găsit niciodată suficiente resurse raţionale sau afective pentru a soluţiona această criză.

Nu banii stau în centrul practicii medicale, dar lipsa lor generează grave situaţii de patologie socială. Nivelul redus al salariilor medicilor, fie ei lucrători într-un spital public sau într-unul privat, îi expune unor nedorite ispite. Păcatul originar al plăţilor informale din spitale nu este presupusa imoralitate a breslei medicale, ci mizeria veniturilor lor legale. Banca Mondială recomandă ca salariul unui medic să fie, în medie, de trei ori mai mare decât salariul mediu pe economie. În România, salariul mediu al unui medic specialist este de doar 1,7 ori mai mare decât salariul mediu pe economie. Intervalul rămas este umplut de fiecare medic, după personalitatea şi scrupulele fiecăruia. De unii, cu o cinste şi o moralitate ireproşabile. Dar suferă pentru asta. Medicina nu ar trebui să fie o practică monahală.

Mulţi se adaptează realităţii şi acceptă recompense din partea pacienţilor sau lucrează simultan şi într-o clinică de stat, şi într-una privată. Situaţia este în defavoarea tuturor, medici ori pacienţi, pentru că un program zilnic prelungit de consultaţii scade din atenţia necesară unui act medical de calitate şi din timpul dedicat educaţiei medicale continue. În cazul acceptării plăţilor informale ca recompensă, situaţie nereglementată suficient de limpede din punct de vedere legal, medicul se vulnerabilizează în faţa unor potenţiale acuzaţii. Doar o minoritate alege să condiţioneze actul medical, situaţie în care nu există circumstanţe atenuante. Un asemenea medic trebuie să fie, de facto, excomunicat automat din breasla medicală, iar organele de ordine sunt îndreptăţite să-l pedepsească.

Fiecare dintre situaţiile de mai sus, în care medicii sunt obligaţi de guvernanţi să funcţioneze, sunt anormale. În plus, inechitatea veniturilor din sistemul medical este imensă: medicii români cel mai bine plătiţi câştigă de 60 de ori mai mult decât un medic rezident debutant, situaţie nemaiîntâlnită în Europa.

Pentru rezidenţi, banii nici măcar nu sunt principala problemă. Mecanismul educaţional din timpul rezidenţiatului este adeseori viciat: numărul de manevre prevăzut în carnetul de rezident nu este întotdeauna efectuat, accesul satisfăcător la operaţii sau situaţii clinice nu se face pe criterii de competenţă, iar dotările din cercetarea medicală nu oferă perspective de viitor. Lucrurile au evoluat până acolo încât, astăzi, unul din cele mai importante criterii în alegerea specialităţii la rezidenţiat este uşurinţa cu care se poate emigra din România. S-a ajuns la situaţii de neconceput în urmă cu un deceniu, ca psihiatria sau ATI-ul să fie mai dorite decât chirurgia sau urologia.

Pentru rezolvarea acestei situaţii, este necesar ca guvernanţii să promoveze următoarele măsuri, în această ordine:

1. Creşterea veniturilor tuturor medicilor până la cel puţin dublu faţă de salariul mediu pe economie.

2. Clarificarea statutului legislativ al recompenselor pe care pacienţii le pot oferi medicilor.

3. Clarificarea limitelor dintre practica medicală în regim public şi cea în regim privat.

4. Regândirea sistemului de rezidenţiat.

5. Penalizarea severă a medicilor care condiţionează actul medical şi suspendarea liderilor organizaţiilor profesionale care au probleme în justiţie, până la soluţionarea acestora. Ei sunt cei care dăunează cel mai mult credibilităţii breslei medicale în România şi relaţiei de încredere dintre medic şi pacienţii săi.

În ultimii patru ani, guvernanţii României, de orice culoare politică au fost ei, au eşuat în a aplica aceste măsuri. Acţiuni precum acordarea unei burse rezidenţilor sau suplimentarea salariilor cu 23 de euro sunt meschinării paliative. În schimb, guvernanţii deplâng pe toate vocile plecarea medicilor din ţară. Politica statului român faţă de medicii săi este ipocrită. Medicii români doresc să profeseze în România, alături de familiile lor, în limba în care visează şi sub îndrumarea profesorilor pe care-i respectă.

În ultimii ani, ceva s-a schimbat totuşi în România: generaţia celor sub 40 de ani şi-a făcut auzită vocea. În stradă, prin proteste care au durat săptămâni întregi. La urne, printr-o prezenţă la vot care a răsturnat orice calcule. Medicii tineri fac şi ei parte din această generaţie. Deocamdată, vocea lor nu a atins masa critică. Dar când o va atinge, acea zi nu va semăna cu una de Crăciun.