Un an de mandat. Se prefigurează un ”model Iohannis”

Iohannis se apropie de sfârșitul primului an de mandat. Și-a făcut bilanțul, îl vor face și presa și analiștii, poate că nu mai e nimic de spus din această perspectivă. Mai interesant ar fi să vedem încotro ne îndreptăm cu actualul președinte. Care este jocul său și spre ce ne duce? Ce șanse are să lase ceva în urmă?

În primul rând, trebuie spus că Iohannis moștenește două mari probleme: 1. lipsa de reprezentativitate a actualelor partide politice și 2. o nevoie uriașă de reformă a societății, cel puțin în câteva domenii cheie. Astea sunt datele de intrare. Și iată și câteva complicații.

Să faci partidele mai reprezentative pentru societate nu e ca și cum ai vrea să bagi un câine de talie mare într-o cutie de pantofi. Într-un final, poți reuși, dar riști să omori animalul. Nici nu poate fi concepută o democrație fără partide politice puternice. E la fel de adevărat că o democrație cu partide lipsite de reprezentativitate este o maimuțăreală, adică exact situația în care ne aflăm noi acum.

Aceeași problemă a avut-o și Traian Băsescu. Cum a rezolvat-o? Într-un mod original: a preluat el o bună parte din reprezentare. Altfel spus, a absorbit cât de mult a putut mesajele disperate ale categoriilor sociale care voiau să fie auzite, s-a făcut portavocea lor  în relația cu partidele și celelalte instituții ale statului. Evident că nu a făcut decât să trateze simptomele. Problema a rămas nerezolvată. Mai mult decât atât, și-a ostilizat într-atât Parlamentul și formațiunile parlamentare, încât a fost nevoit să treacă prin două suspendări în cele două mandate.

Cu toate acestea, fostul președinte a reușit să împingă doi pași mai în față partidele politice. Dar n-a fost nimic natural, a fost o forțare și ea se vede cel mai bine acum. Am auzit doi loiali ai săi, Elena Udrea și Ioan Oltean, punându-și cenușă în cap pentru că au pus umărul la construcția unor instituții puternice, precum DNA. Desigur, asta se întâmplă acum, când ei înșiși au devenit victime ale ofensivei anti-corupție. Dar asta arată că nimic nu s-a făcut din convingere, că rezerve au avut de la bun început, chiar și cei care păreau susținători politici fideli ai lui Traian Băsescu, adică PDL.

Iohannis încearcă un model diferit și, speră el, mai durabil în consecințele sale. Pe de o parte, mai deschide puțin supapele sistemului electoral, adică mecanismul formal de îmbunătățire a reprezentativității. Elimină constrângerile juridice pentru înființarea unor noi formațiuni politice și ușurează procedura de vot pentru milioanele de români din afara granițelor. Prima are menirea de asigura vehicule noi pentru grupurile care se simt nereprezentate de actualele partide, iar a doua reintroduce în circuit o mare masă de electori, până acum blocată să participe de bariere instituționale și geografice.

Ar mai fi fost nevoie și de votul în două tururi pentru primari, dar e clar că partidele mari nu au avut voința politică să meargă un pas mai departe. Și-ar fi asumat Iohannis să facă presiuni asupra lor pentru a înghiți și această doctorie amară? Cred că nu și voi argumenta mai încolo de ce Iohannis însuși preferă acest status quo.

Pe de altă parte, Iohannis vrea să controleze cele două partide mari, PSD și PNL, și se ”împrietenește” cu liderii acestor două formațiuni. Concomitent, susține revenirea la alegerile pe liste la parlamentare. Ce semnificație au aceste două gesturi? Foarte simplu. Trece reprezentanții marilor formațiuni în forul legislativ în subordinea liderilor politici și le reduce autonomia pe care le-o dădea alegerea în colegii uninominale. Iohannis trebuie deci să discute doar cu doi oameni, Dragnea și Gorghiu, iar aceștia, la rândul lor, își asumă misiunea de a-și convinge propriile formațiuni de soluția găsită.

Aici pot interveni fisuri, pentru că există posibilitatea formării unor disidențe în partide, liderii pot să nu fie destul de persuasivi cu colegii lor, pot fi, la o adică, debarcați din funcții, prin congres.

A doua problemă este nevoia de reforme. Sunt cel puțin patru zone critice în care s-a intervenit prea puțin sau deloc în ultimii ani. Reorganizarea administrativ-teritorială (plus reforma administrației), sistemul sanitar, sistemul de educație și restructurarea marilor companii de stat. Rezistența în aceste câteva domenii cheie s-a dovedit acerbă. Complicitățile între partidele politice și actorii implicați, fie ei primari, consilieri, mari corporații, sindicate sunt binecunoscute și ele sunt cele contribuie la conservare.

Ar mai fi de adăugat reforma constituțională, dar o să explic mai jos de ce ea nu va fi o prioritate pentru Iohannis.

Aici mai trebuie spus un lucru. E greu  să intervii decisiv în aceste domenii luând ca aliat un singur partid sau o majoritate la limită. De ce? Pentru că sistemele își vor lua întotdeauna ca aliat ”ce rămâne” în spectrul politic. Tu vei pleda pentru schimbare, poate chiar vei reuși să o faci, forțat, cu majoritatea pe care o ai, dar  Opoziția se va transforma automat în portavocea conservatorilor și va capitaliza masiv, astfel încât o răsturnare a majorității e posibilă, înainte ca procesul de reformă să se încheie, și are loc o restaurație.

Și încă ceva. Marile reforme, cu rezistență serioasă din partea sistemului, nu se pot realiza decât sacrificând puțin din democrație. Reformele și democrația nu merg mână-n mână, așa cum scrie la manual. Depinde de conducătorul proceselor ca abdicările de la principiile democrației să fie cât mai puțin costisitoare pentru societate și, mai ales, să nu se permanentizeze, să devină obiceiuri. Și, în orice caz, democrația să fie respectată măcar în liniile formale, adică să fie păstrate aparențele.

Cum a procedat Traian Băsescu? N-a avut la dispoziție decât doi ani: 2010 și 2011, adică anii în care a avut o majoritate în Parlament. Atunci s-au făcut reforme în domeniul juridic (codurile), în domeniul pieței muncii, în domeniul pensiilor și salarizării bugetarilor, în domeniul educației. Au fost abdicări de la democrație? Da, fără îndoială. În primul rând,majoritatea s-a format cu un grup politic desprins din alt partid și statuat ca grup parlamentar, deși nu candidase în alegeri ca atare. Mă refer la UNPR. N-a fost grav, dar situația risca să se perpetueze ca o practică. Au fost multe ordonanțe de urgență și asumări ale răspunderii, ceea ce, formal, e permis, dar spiritul democrației a avut mult de suferit.

Care a fost rezultatul? În unele domenii schimbările produse au rezistat, dar, în mare parte, s-au produs reveniri. În primul rând, jucând cu o majoritate la limită, încropită, s-a dezvoltat un ”monstru” politic, USL, care a capitalizat toate vocile conservatoare din sistem: sindicate, companii care și-au văzut lezate interesele, politicieni influenți care și-au văzut amenințate afacerile (bani) și statutul judiciar (libertatea). Guvernul a căzut după doi ani, iar noua majoritate a avut grijă să suspende reformele și să înceapă un timid proces de restaurație, care nu se oprește nici azi (exemplu, revenirea la pensiile speciale, sfidând principiul contributivității).

Ce va încerca să joace Klaus Iohannis? E clar că strategia va fi diferită de a lui Traian Băsescu și va urmări în principal durabilitatea proceselor. În primul rând, Iohannis nu vrea să lase un grup politic dominant să capitalizeze în Opoziție vocile conservatoare din sistemele ce urmează să intre în reformă. Așadar, actualul președinte este interesat în construirea unei mari coaliții, PNL-PSD, după alegerile parlamentare din 2016, care să înceapă schimbările în educație, administrație, sănătate, marile companii de stat.

Controlul, așa cum am scris, va fi prin liderii celor două partide, iar parlamentarii, aleși pe listă, vor constitui doar o masă de manevră. Este aceasta o abdicare de la spiritul democratic? Este, dar nu văd cum altfel poți trece niște legi atât de necesare prin Parlament, fără un asemenea control și fără o asemenea majoritate.

Pe de o parte, Iohannis liberalizează politicul, lăsând mai mult formațiuni mici să se exprime și să reprezinte interesele rămase neabsorbite în agenda îngustă mainstream  a marilor partide. Dar asta e doar o deschidere a supapei, nimic altceva. Iohannis nu se poate baza pe noile partide pentru a conduce marile procese de reformă, întrucât nu au nici forța necesară, nici experiența să o facă. Concomitent, prin liderii PSD și PNL, Iohannis obligă și partidele mari să se schimbe la față, așa încât atunci când vor începe guvernarea marii coaliții din 2017, să poată fi cât mai credibile. Cine a crezut că apariția simultană a aceluiași set de criterii de integritate și în PSD și în PNL este doar o coincidență e naiv. Se vede clar coordonarea.

Iohannis nu poate accepta două tururi de scrutin la alegerea primarilor, deoarece există riscul unei debalansări în favoarea PNL și a partidelor mici a rezultatului electoral de anul viitor, ceea ce strică echilibrul pe care și-l dorește și pe care îl subordonează marilor reforme care vor urma.

Iar acest echilibru proiectat arată cam așa: PNL și PSD să însumeze, după scrutinul parlamentar, aproximativ 70% din viitorul Parlament, iar restul partidelor mici, exceptând UDMR, să nu depășească 20%. De asemenea, Iohannis are nevoie ca PNL și PSD să rămână de mărimi aproximativ egale, așa încât să nu apară o competiție inutilă între cele două partide în timpul guvernării, așa cum s-a întâmplat cu Alianța D.A. între 2005-2007.

De ce are nevoie de o asemenea configurație?

Pentru a menține aparența unei Opoziții parlamentare (cum am spus, aparențele democratice trebuie păstrate, atunci când spiritul democrației este sacrificat de dragul reformelor), dar și pentru a nu lăsa ca aceasta să fie atât de puternică încât să poată depună moțiune de cenzură sau contesta legi la Curtea Constituțională. Este o abdicare de la democrație? Este, dar altfel vor fi foarte dificil de realizat reformele de care vorbeam. Ideal ar fi ca Avocatul Poporului să fie o persoană cât mai credibilă și independentă de partide, în așa fel încât să poată prelua rolul de cenzor, fără însă a se implica în jocuri politice redundante.

Iohannis nu pare a considera o prioritate revizuirea Constituției, tocmai pentru că ar deschide iarăși portița către jocuri politice care să paraziteze coerența guvernării.

Așadar, modelul lui Iohannis pare să fie acesta: eliberează presiunea lipsei de reprezentativitate printr-o ușoară liberalizare a vieții politice și asigura voință politică ultramajoritară, cu partidele tradiționale, care să sprijine marile procese de reformă.

Altfel spus, creează o ”zonă de zgomot” în care se pot manifesta actorii mici și contestatarii și o ”zonă de lucru” a actorilor mari, împinși să purceadă la schimbări fundamentale de sisteme.

Greu de spus care vor fi rezultatele. Riscuri sunt, așa cum au fost și în guvernarea Boc și mă refer la riscuri pentru democrație.Dar, lăsând presa liberă și acea ”zonă de zgomot” a partidelor mici, orice derapaj major va putea fi sancționat.

Prin acest model, reformele pot câștiga în durabilitate, nu e nici o îndoială. Și asta pentru că PSD, până acum exponentul tradițional al segmentului conservator al societății, va fi luat în barca guvernării. Partidele mici, din Opoziție, e puțin probabil că vor adopta poziții anti-reformatoare. Din acest punct de vedere, ar fi ideal ca partidele parlamentare mici să fie unele care au deja o agendă reformatoare, cum sunt MP sau M10.

Există de asemenea și amenințarea ca forțele conservatoare, anticipând jocul lui Iohannis, să-și pregătească o tribună chiar în anul electoral 2016 și aici nu văd decât ALDE al lui Tăriceanu, la care s-ar putea adăuga și Victor Ponta. În ce măsură însă vor reuși ei să se poziționeze împotriva reformei înainte ca această să înceapă, e dificil de spus. Ăsta e și motivul pentru care guvernul Cioloș, un guvern tampon, joacă destul de cuminte și mai degrabă de partea PSD. Pentru a nu lăsa desfășurarea unui joc politic de amploare al forțelor conservatoare înainte de alegeri.

E clar că Iohannis nu poate să conducă marile reforme în anii următori fără să-și vadă și propriile interese politice, iar interesul lui este câștigarea unui nou mandat. Pentru el e mult mai ușor deci să facă principalul contra-candidat (care nu poate fi decât de la PSD) părtaș la costurile politice ale reformelor. E un calcul firesc și, dacă stai să te gândești, și el servește scopului final al reformei. Pentru că Iohannis ar fi putut opta la fel de bine în 2017 pentru un guvern majoritar în jurul PNL, dar care să nu miște un deget în sectoarele care au nevoie de modernizare rapidă și să amâne aceste măsuri costisitoare pentru al doilea mandat al actualului președinte.