Premium
Înainte de venirea iernii celei lungi din GoT în viața generalului Gabriel Oprea, fostul președinte UNPR visa la o restaurație a interesului național, la un tărâm cu un milion de membri progresiști, disciplinați și devotați mai ceva decât Cei Nepătați.
Astăzi, partidul interesului național rămâne cam lipsit de interes. Cu PSD-ul care a dat startul campaniei „Adoptă un UNPRist”, cu PNL care probabil că va urma exemplul social-democraților, progresiștii se află la un pas de dispariție.
Fiind de acord că nu acesta era viitorul imaginat de Gabriel Oprea, nu putem să nu ne întrebăm cum s-a ajuns aici.
Răspunsul cel mai la îndemână ar fi să punem semnul egal între decăderea lui Gabi Oprea și decăderea partidului său, dar cauzele reale merg puțin mai în profunzime.
Un partid care s-a dezvoltat pe baza jocurilor de culise, un partid folosit ca zonă tampon de către marile puteri politice, servește astăzi drept exemplul perfect pentru teoria formelor fără fond a lui Maiorescu.
Să luăm drept exemplu comunicatele de presă din trecut ale UNPR-ului. Acestea anunțau mutări de filiale întregi înspre partidul lui Gabriel Oprea, care produceau și întrețineau o „mândrie națională” în rândul liderilor partidului. Nimeni nu își punea problema că întregile filiale „achiziționate” nu însemnau în realitate miile de membri noi anunțați în comunicate, ci mai degrabă câțiva oameni care veneau cu teancuri de adeziuni în brațe. Nimeni nu își punea problema și nici nu conta, câtă vreme cifrele halucinante întrețineau mândria generalului.
Un alt exemplu stă în organizațiile de elevi/studenți ale UNPR. Pentru că un partid nu poate fi de viitor dacă nu se și gândește la el, Gabriel Oprea a marșat mult pe dezvoltarea „generației politicienilor de mâine”. Pe lângă organizațiile statutare, Parlamentul local al Sectorului 2, nășit de prietenul Neculai Onțanu, reprezenta o altă pepinieră pentru viitorul glorios al progresiștilor.
Doar că zecile și sutele de tineri implicați într-o formă sau alta în aceste proiecte și recompensați cu tabere gratuite de iarnă/vară, nu s-au transformat în zeci și sute de membri de partid. Iar aceia care au devenit totuși membri UNPR, nu au făcut-o pentru idealurile înalte ale partidului, din simplul motiv că acelea nu au prea existat sau nu au prins rădăcini.
În fond, aceste idealuri nici nu prea aveau cum să fie însămânțate în mințile membrilor de partid, câtă vreme UNPR nu s-a călit niciodată de unul singur în alegeri. Iar când nu servești decât ca anexă pentru ceva mai mare și mai important, cum îți fidelizezi proprii membri, cum îi convingi că partidul tău este cel mai bun și că reprezintă locul potrivit în care să-și dezvolte carierele politice?
Astăzi, mamutul UNPR e pe cale să rămână piesă de muzeu. După principiul: Parlamentarii își schimbă tabăra, dar năravul ba, aceștia pleacă din UNPR la fel cum au intrat: prin jocuri de culise, negociindu-și voturile pe termen scurt pentru funcții pe termen lung. Cât despre dispariția celor un milion de membri UNPR, ei bine, nu pot decât să citez din nou din GoT: „Valar Morghulis” (All men must die).
