Premium
Habar n-am cine se ocupă de campania ”Votez ca să nu emigrez”, #votezcasanuemigrez. Nici nu mă interesează. Ceea ce știu este că eu votez, dar fiul meu va emigra. Sigur … și dau iscalitură pentru asta.
Vezi și: EXCLUSIV - Verdictul experţilor CNATDCU: Kovesi NU a plagiat
În 1990, imediat după revoluție eu am știut clar că vreau să vin la București. Un fel de emigrare de la țara mea, Dor Mărunt. Mama s-a opus, tata – comunist cum zice lumea, activist de partid, primar PCR la Lehliu Sat, bucuros că a picat Ceausescu - la vremea aceeea, a zis ridicând din sprânceana lui dreaptă cu vârtej, DA. Să plece la București, să facă școală și acolo să rămână! Așa a și fost!
Da, eu votez. De la 18 ani, cu același partid! Deși, oamenii s-au schimbat eu tot mai găsesc un om, doi oameni în care cred.
Nu cred în oamenii de ciocolată, în oamenii artificiali. Nu cred în oamenii creați în eprubetă. Nu cred în oamenii de carton. Nu cred în tehnocrație. Bine, tehnocrația la noi și-a pierdut sensul. Eu, cred în oamenii mei. În oamenii pe care îi cunosc personal. Puțini la număr, dar cred în ei.
Dar, băiatul meu va pleca. Iar eu, deși cred în oamenii mei … pe baiatul meu nu-l poti opri. Adică să emigreze.
Știu, alfel ar fi trebuit să fie sfârșitul acestui editorial…
un comentariu de Roxana Toma, jurnalist
