Premium
Romanul ”Vrum-vrum”, de Cristina Frîncu, publicat de Adenium, are toate datele unui succes. De azi, are și o prezentare audio-vizuală interesantă
Autoarea (n. 1983) susține că a absolvit fără să vrea Academia de Studii Economice din București. A debutat în revista Echinox, apoi a publicat în Revista de Povestiri și în revista canadiană online The Danforth Review. Publică pe platforma Hyperliteratura.ro cronici de carte. În anul 2014 a fost unul dintre câștigătorii concursului de debut literar „Incubatorul de Condeie”, secțiunea Proză scurtă. Blog personal: suntgulie.wordpress.com. Volumul Vrum- vrum este câștigătorul concursului de debut „Adenium START”, ediția a treia, 2015, secțiunea Proză.
”Vrum-vrum” o are în centrul său pe Clara B., care, din empatie pentru pălăriatul artist ratat Poeteski, pleacă spre Hollywood pentru a-i recupera acestuia Muza care îl părăsise. O călătorie donquijotescă spre nicăieri, condimentată cu tot ce a putut reține mai bun literatura absurdului de la Jarry si Harms încoace.
Fragment din romanul ”Vrum-vrum”:
”Stau, ca de obicei, la masa din colțul restaurantului. Încă nu am comandat nimic. Încerc să mă conving că sunt în siguranță și încă tânără. Trebuie să mi fac exercițiile de auto-convingere cel puțin săptămânal, altfel risc să mi se întâmple ceva rău. Așa cred. Îmi modific tunelul realității cu muchia palmei ca un karate kid pe benzedrină. E destul de strâmt și sunt unele puncte care trebuie lărgite ca să încap cu totul, să nu las nimic pe dinafară, unde zboară tot felul de bărzăuni și dragoni nervoși. Ăștia abia așteaptă să mi prindă vreun picior neacoperit de pătură, pe care să-l ronțăie crud.
(…)
Îmi aprind o țigară și fumez fără teamă, pentru că nu-mi face rău o țigară fumată cu drag. Totul e să nu fumez cu draci, pentru că atunci fumul se transformă în ceva rău. Nu-mi place să numesc răul pentru că vreau să creadă că nu dau doi bani pe el, vreau să-l fac să se oftice că puțin îmi pasă de el. Îmi văd de treaba mea și, dacă aflu cumva numele celor de care nu-mi pasă, atunci le uit imediat. Când va veni vremea să-mi pese, le voi afla din nou dacă vreau cu adevărat. Deci ăsta e unul dintre secretele mele, că fumez când sunt mulțumită, niciodată când sunt supărată. M-am întors în restaurantul „Piua!”. Roberta clefăie gumă și servește un camionagiu la tejghea. Până la urmă, nu prea contează dacă rezolvi situația. E bine și dacă duci situația până într-un punct, diferit de cel inițial. Stau sub afiș și scriu chestia asta pe un laptop adevărat, cu tastatură adevărată. Când ai amintiri multe, trebuie să ți le păstrezi organizat, altfel te pierzi în ele. Termin imediat, ai răbdare. Dacă mă mai lovești o dată cu ghetele alea murdare, îți dau la tibie!
Eram în pădurea aceea plină de fane îmbrăcate subțire. Presupun că era de pe dealul Hollywood, dar nu știu sigur nici acum și nu cred că are importanță unde era. Serios că nu contează. Eu, de exemplu, locuiesc pe Teiul Doamnei, numărul 12, într un bloc gri, la etajul indigo pe rogvaiv. Și? E mai cald afară acum? Te simți altfel? Treaba ta. Locațiile se schimbă mult prea des într-o viață, mai greu e să te schimbi tu, în tine, cum ar veni. Una e să zici „pfoa, eram în clubul Xșizero și după aia m am dus acasă la Cerasela, aia cu bananele” și alta e să zici „pfoa, eram Clara B. și după aia am fost Clară B. și după aia Clar”. Mă rog, eram deci în pădure, îmi înghețaseră picioarele, pentru că rămăsesem doar în chiloți. Și eram cu Johnny Depp și cu Poeteski. Pricepi? Și ce crezi că am făcut? Ne-am dispersat.”
