Premium
Ion Luca Caragiale, unul dintre clasicii literaturii române şi cel mai mare dramaturg român, ilustrează, magistral, specificul şi mecanismele parvenirii. Opera sa cuprinde teatru, nuvele şi povestiri, momente şi schiţe, publicistică, parodii.
S-a născut la 30 ianuarie 1852, în satul Haimanale (astăzi I.L. Caragiale) din judeţul Dâmboviţa. A urmat Gimnaziul "Petru şi Pavel" din Ploieşti, studiile liceale terminându-le la Bucureşti.
Atras de teatru, a urmat, în cadrul Conservatorului de Artă Dramatică din Bucureşti, Clasa de mimică şi declamaţie a unchiului său, Costache Caragiali (1868-1870). Ulterior a frecventat şedinţele societăţii culturale ''Junimea'' (1877-1878), publicându-şi, în revista acesteia, "Convorbiri literare", principalele piese de teatru, potrivit volumului ''Dicţionarul scriitorilor români'' (Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1995).
De-a lungul timpului a fost: copist la Tribunalul de Prahova, sufleur, la Iaşi, în trupa lui Mihail Pascaly, sufleur şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti, revizor şcolar, funcţionar la Regia Monopolurilor Statului, profesor la liceul particular "Sf. Gheorghe" din Bucureşti, director general al teatrelor (în stagiunea 1888-1889).
A debutat în gazetărie la revista ''Ghimpele'' al cărei redactor a fost (1873-1875) şi unde a realizat rubricile ''Varietăţi'' şi ''Una-alta'' (1873-1875). A editat (mai-iunie 1877) revista de umor în format de buzunar ''Claponul'', un ''Calendar al Claponului'' (1878), ziarul ''Moftul român'' (1893, împreună cu A. Bacalbaşa; 1901), publicaţia ''Vatra'' (1901, împreună cu I. Slavici şi G. Coşbuc). De asemenea, a fost redactor la ziarul ''Timpul'' (1878-1881) şi a continuat să colaboreze la numeroase publicaţii ale vremii cu cronici dramatice, schiţe, traduceri: "Albina Carpaţilor", "Convorbiri literare", "Epoca", "Literatura şi arta română", "Noua revistă română", "Românul", "Telegraful", "Tribuna", "Universul literar", "Viaţa nouă".
De o valoare deosebită sunt articolele sale pe teme sociale sau politice apărute în presă, dintre care se detaşează articolul-pamflet "Din primăvară până-n toamnă", publicat în revista vieneză "Die Zeit" (1907).
Creaţia lui Caragiale cuprinde piese de teatru, schiţe, nuvele, majoritatea satirizând lumea Capitalei sau provinciei de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. S-a remarcat cu predilecţie în dramaturgie, prin originalele comedii de moravuri "O noapte furtunoasă" (1878), "Conul Leonida faţă cu Reacţiunea" (1880), "D-ale carnavalului" (1885); sau drama "Năpasta" (1890). Piesele sale de teatru sunt memorabile, fiind puse în scenă de nenumărate ori, la toate teatrele din ţară, unele fiind şi ecranizate.
Primul volum, "Teatru", prefaţat de Titu Maiorescu, prin studiul său din 1885, "Comediile d-lui I. L. Caragiale", a apărut în cursul anului 1889. Creator al schiţei în literatura română, Caragiale a scris: "Domnul Goe", "Vizită", "Bubico", "Tren de plăcere", "Petiţiune", "Căldură mare", "Un pedagog de şcoală nouă", "Ultima oră", "Inspecţiune", "High-life", "Telegrame", "Justiţie" etc.
Ca nuvelist, a cultivat proza de observaţie psihologică şi naturalistă ("O făclie de Paşti", "Păcat", "Două loturi", "În vreme de război") şi fantastică ("La hanul lui Mânjoală", "Kir Ianulea").
A mai lăsat studiul teatral "Cercetarea critică asupra teatrului românesc" (1878), a tradus câteva lucrări dramatice din literatura universală (tragedia în versuri "Roma învinsă", de Al. Parodi; "La Camaraderie", de E. Scribe). A tradus din M. Twain, Ch. Baudelaire, E.A. Poe ş.a., iar opera sa a fost, la rândul ei, tradusă în numeroase limbi.
În primăvara anului 1905, s-a stabilit la Berlin unde a şi murit la 9/22 iunie 1912. Mai târziu, a fost înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti, nu departe de Mihai Eminescu. A fost ales membru de onoare post-mortem al Academiei Române (28 oct. 1948).
