Luna trecută, o ştire bulversa media internaţională: judecătorul Curţii Supreme a Statelor Unite Anthony Kennedy îşi anunţa retragerea după mai mult de 30 de ani de activitate.
În vârstă de 81 de ani, Kennedy este cel mai vechi membru al Curții, fiind numit de preşedintele Ronald Regan în anul 1987. După ce a fost numit în 1988, Kennedy a devenit ceea ce americanii numesc „swing vote” şi a decis de multe ori majoritatea, votând în anul 2015, alături de colegii liberali, pentru recunoașterea căsătoriei între persoane de același sex.
În timp ce media de peste ocean comentează efectele plecării judecătorului suprem şi implicaţiile asupra politicii Statelor Unite, preşedintele Donald Trump a demarat procedura de nominalizare a celui care va ocupa locul rămas vacat începând cu 31 iulie, urmând să anunţe hotărârea sa pe 9 iulie.
Este a doua propunere a preşedintelui Trump, după ce în ianuarie l-a nominalizat pe judecătorul Neil Gorsuch pentru a ocupa locul lăsat vacant în urma decesului lui Antonin Scalia. Dezbaterile publice sunt îndreptăţite cel puţin din două motive: pe de o parte, efectele numirii judecătorului Gorsuch la Curtea Supremă deja sunt vizibile asupra politicii Statelor Unite, iar, pe de altă parte, după numirea noului judecător, Curtea Supremă va avea, cel mai probabil, o majoritatea conservatoare, cu 4 judecători numiţi de Partidul Democrat şi 5 judecători numiţi de Partidul Republican.
(11 nov 1987, Preşedintele Ronald Regan îl nominalizează pe judecătorul Anthony Kennedy pentru un loc la Curtea Supremă. Sursa: abc17)
Procedura de numire a judecătorilor Curţii Supreme a Statelor Unite are 3 etape: nominalizarea candidatului de către preşedinte, confirmarea de către Senat, cu avizul Comisiei Juridice, şi numirea tot de preşedinte.
Aceste proceduri presupun inclusiv audieri publice în cadrul cărora candidatul trebuie să răspundă oricărei întrebări, de la chestiuni generale de doctrină juridică, până la întrebări punctuale privind poziţia personală pe diverse teme de interes public. Există şi excepţii, când candidaţii au refuzat să răspundă întrebărilor senatorilor. Este vorba de „Regula Ginsburg” (“Ginsburg Rule”) denumită aşa după judecătorul Ruth Bader Ginsburg, care a refuzat să răspundă la peste 30 de întrebări care vizau modul în care se va pronunţa pe decizii viitoare, motivând că astfel s-ar încălca independenţa justiţiei. Raţionamentul este acela că ar fi nepotrivit ca un candidat pentru un post de judecător, al cărui statut este neutru, să fie numit pe baza unor promisiuni vizând modul în care va aborda anumite cazuri punctuale.
Un alt aspect interesant este reprezentat de criteriile pe care un candidat la funcţia de judecător la Curtea Supremă trebuie să le îndeplinească. Astfel, conform informaţiilor publicate pe pagina oficială: Constituția nu specifică criterii pentru a fi judecător suprem, cum ar fi vârsta, educația, profesia sau cetățenia. Judecătorul nu trebuie să fie avocat sau absolvent al unei facultăţi de drept. Totuşi, toţi judecătorii care au activat la Curtea Supremă au avut studii juridice. Mulți dintre judecătorii din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea au studiat dreptul cu mentori, deoarece în țară existau puține școli de drept.
Deşi procedura este una eminamente politică, numirea judecătorilor la Curtea Supremă transcende intereselor politice, iar motivul este unul evident, având în vedere atribuţiile în ceea ce priveşte interpretarea Constituţiei sau verificarea constituţionalităţii legilor. Totodată, atribuţiile conferite puterii legislative şi executive în procedura de numire oferă garanţiile necesare unei proceduri transparente şi democratice.
Comentează