În aceste zile, a apărut la editura Adenium un roman incitant, care o să fie în curând și în librării. ”Destinul lupului singuratic”, de Adrian Christescu, se recomandă prin acțiune, suspans, situații limită, prin paginile despre dragoste și camaraderie.
Adrian Christescu s‑a născut în 1968 în Târgu Mureș. A absolvit Liceul „Alexandru Papiu Ilarian” (1986), a urmat cursurile Facultății de Hidrotehnică din Iași (1988‑1993) și pe cele ale Facultății de Drept din cadrul Universității „Mihail Kogălniceanu” (2004‑2008). Din 1992, a lucrat în vânzări pentru diverse societăți comerciale, iar în prezent este managerul propriilor sale companii. A colaborat în calitate de editorialist la Ziua de Iași (2006‑2007), după care și‑a continuat activitatea publicistică pe blogul personal. Volumul său Trofeul (povestiri, 2011) a primit premiul pentru debut în proză la Salonul Internațional de Carte din Iași.
Scrierea este despre lumea actuală, iar acțiunea e purtată pe tot globul- Paris, Londra, Bruxelles, Budapesta, prin zona Caraibelor și, nu în ultimul rând, București.
Din descrierea de pe coperta a IV-a aflăm că personajul principal ”Virgil nu este un super erou și nici un asasin plătit. El este, pur și simplu, un bărbat puternic, înzestrat cu o structură fizică de fier și cu un mental deplin echilibrat, un soldat perfect antrenat în misiunile din teatrele de război apărute în Europa la sfârșitul secolului trecut. Un maestru al supraviețuirii în condiții cumplite, un luptător implacabil pentru apărarea, cu orice preț, a principiilor care ar trebui să ne călăuzească oricând, oriunde.”
În exclusivitate, vă prezentăm un fragment din roman:
”Elicopterul se opri câteva momente și panoramă situația de la sol; după ce bărbatul din spate mai verifică o dată coordonatele, îl bătu pe umăr pe pilot și îi arătă un punct de jos ce semăna cu o insulă stâncoasă în marea de flăcări. Formațiunea, lată de circa 30 de metri și lungă de aproape 50 de metri, avea o particularitate ciudată: nu avea nicio urmă de vegetație și, privită de la un kilometru înălțime, părea un altar împresurat de fumul flăcărilor înalte de cinci‑șase metri ce dansau furioase în jurul lui. Exact în acel moment, o voce nervoasă se auzi în căști:
— Identificați‑vă, urgent! Vă aflați deasupra unei zone interzise la survol!
Bărbatul din spate îi făcu semn copilotului să răspundă apoi, oprind microfonul de la bord, îi răcni în ureche pilotului, acoperind vuietul infernal al turbinelor:
— Acum! Avem un minut să‑l scoatem. Dă‑i drumul!
Pilotul dădu din cap că auzise mesajul. După care, făcându‑și cruce și întrerupând transmisiunea în direct, strânse manșa cu putere și o înclină brusc.
Elicopterul păru să se prăbușească în coborârea fulgerătoare de aproape 800 de metri și se scufundă în oceanul de fum. O pală puternică de vânt ce curăță o fracțiune de secundă abisul de sub ei le confirmă că se aflau chiar deasupra locului vizat.
— Vă rugăm să repetați, deoarece nu vă auzim bine. Aici zborul cu indicativul YRATV 101. Suntem autorizați pentru transmisii în direct în caz de necesitate, articulă cu voce metalică copilotul. Avem autorizație pentru…
— Aveți pe dracu’ să vă ia! explodă controlorul de zbor. Sunteți într‑o zonă interzisă din rațiuni de securitate națională. Părăsiți imediat zona!
În timp ce copilotul își repeta litania impasibil, aprinse un reflector puternic care desluși prin fum stâncile aflate sub ei. Se aflau acum la circa 50 de metri de sol.
— Coboară la 30 de metri, strigă pasagerul către pilot, după care deschise ușa laterală a aparatului și zvârli un troliu către pământ. Cablul se desfășură oscilând periculos de aproape de sol din cauza curenților provocați de elice și a rafalelor de vânt intense.
— Nu pot să‑l stăpânesc prea mult, strigă pilotul către cel din spate. Dacă nu îl culegem în 20 de secunde, trebuie să plecăm!
Blondul cu față de dur își înfipse mâna ca o menghină în umărul pilotului și scrâșni:
— O să stăm până apare! Nu pleci până nu îți spun eu!
În infernul de la sol timpul se comprimă, iar secundele treceau târându‑se și sunând ca niște bătăi de gong în creierul lui Werner. Simțea cum sudoarea îi curgea rece pe spate. Cu mâna încleștată pe umărul pilotului, Werner sesiza extrem de clar, în buricele degetelor, încordarea mușchilor acestuia în încercarea de a menține aparatul nemișcat deasupra flăcărilor aflate la o distanță de doar câțiva metri.
Li se păru mai mult decât văzură că o siluetă se mișcă sub ei și imediat simțiră în fiecare fibră că aparatul se îngreunează brusc. De capătul cablului atârna ceva și elicopterul se înclină brusc, făcându‑l pe copilot să‑și înghită vorbele. Werner strânse pilotul și mai tare de umăr, deși nu credea că este posibil, și îi răcni în ureche:
- Acum! Urcă, pentru numele lui Dumnezeu!”
Comentează