Situația rezultată din primul tur al alegerilor parlamentare franceze introduce elemente de instabilitate nemaivăzute din 1958 încoace.
Puterea valului RN (formațiunea doamnei Marine Le Pen) înregistrat duminica trecută constituie faptul major al primului tur al alegerilor legislative. Fie că este vorba de numărul de voturi (9,4 milioane), de numărul de candidați aleși în primul tur (38) sau de numărul de circumscripții în care conduce pentru al doilea (222), RN - ex FN a acumulat o serie de recorduri care reflectă creșterea importanței sale, scrie Le Monde, conform Rador Radio România.
Câștigul este măsurabil sociologic în toate clasele sociale și geografic pe o mare parte a teritoriului, cu excepția metropolelor și a orașelor mari. Nivelul ridicat de neîncredere politică, respingerea imigrației, creșterea preocupărilor legate de securitate au servit drept combustibil pentru RN, care, renunțând la ideea de a părăsi eurozona, a ajuns să întruchipeze, pentru o treime dintre alegători, o speranță de schimbare.
Dificultatea de a înființa un front republican demn de acest nume în fața unui partid catalogat drept extremă dreaptă, care se remarcă prin dorința de a impune o notă „națională”, reflectă fragilitatea celor care pretind că „formează un zid în fața valului naționalist”: dreapta se sustrage, centrul insistă în a arăta cu degetul spre Jean-Luc Mélenchon, cel de care stânga nu a reușit să se elibereze. Emoția și mobilizarea stârnite pe 21 aprilie 2002 de calificarea-surpriză a lui Jean-Marie Le Pen în turul doi al alegerilor prezidențiale sunt demult apuse.
Resemnare lașă
În loc de revenirea sperată, apare un fel de resemnare lașă, cu atât mai periculoasă cu cât aduce țara într-o zonă de mare incertitudine. Întregul sistem politic se află sub presiune, fără ca vreun actor să dețină controlul deplin, nici măcar Marine Le Pen, care, în acest moment, nu are garantată o majoritate absolută în Adunarea Națională din 7 iulie. Totul se petrece într-un aflux de emoții negative, parte a mobilizării largi a alegătorilor venind din dorința lor de a contracara ceea ce le inspiră cea mai multă teamă, parte a dorinței altora de a pune capăt unei configurații pe care nu o mai suportă.
Dintre toți actorii, președintele Republicii iese cel mai păgubit. Mișcarea de poker a dizolvării anunțate pe 9 iunie, în seara înfrângerii taberei prezidențiale la alegerile europene, a constat în consolidarea forțată a blocului central în fața pericolului extremei drepte, prin finalizarea distrugerii dreptei şi prin separarea social-democraţilor de stânga radicală. Operația a fost un eșec total. S-a soldat cu torpilarea majorității prezidențiale, retrogradată pe a treia poziție, după extrema dreaptă, care s-a extins, și a blocului de stânga, care a rămas unit. Resentimentele grele ale „baronilor” gen Gabriel Attal, Edouard Philippe, Bruno Le Maire, François Bayrou, Gérald Darmanin, care continuă să concureze pentru spațiul din centrul eșichierului politic, dar fără nicio predictibilitate, adaugă o latură crepusculară mandatului său, cu trei ani înainte de încheierea lui, în 2027.
Slăbirea puterii prezidențiale este periculoasă într-un moment în care cărțile politice sunt profund reașezate, deoarece sunt puse în joc ponderea Franței în Europa și soliditatea instituțiilor democratice. Dacă RN va obține duminică, 7 iulie, majoritate absolută în Adunarea Națională, Emmanuel Macron va fi deosebit de prost plasat pentru a-și apăra prerogativele în cadrul unei Constituții care a reflectat, de la început, dualitatea dintre logica prezidențială și cea parlamentară.
Provocări extinse
Confruntarea previzibilă nu se va limita la scena națională, deoarece, pentru prima dată în istoria coabitării, președintele și premierul său nu vor împărtăși aceeași viziune asupra relațiilor internaționale, nici pe cea a rolului Franței în Europa.
Și nici nu va lăsa intactă încrederea în instituții. Pentru că, la fel ca mulți alți lideri populiști, Marine Le Pen a subminat autoritatea, considerând că doar o revizuire constituțională care vizează introducerea supremației naționale în Constituție îi va permite să atingă întreaga amploare a proiectului său. Este pe cale de a se produce un iliberalism asumat parțial de dreapta republicană, având ca țintă principală magistrații Consiliului Constituțional, gardieni ai instituțiilor.
În cazul unei majorități relative, stânga moderată ar putea cere să preia conducerea unui guvern de coaliție extins la centru-dreapta și să dicteze condițiile Președintelui Republicii. Dar riscă să fie descurajată de opoziția virulentă pe care Jean-Luc Mélenchon o va exercita pe flancul stâng și de presiunile asupra flancului drept din partea RN, formațiune în același timp minoritară și copleșitoare. Pentru că din 2022 încoace, radicalismul domină atât forțele de stânga, cât și cele de dreapta, nu poate fi exclusă posibilitatea unei Adunări Naționale neguvernabile, întărind sentimentul unei posibile crize de regim.
Situația rezultată din primul tur al alegerilor legislative introduce elemente de instabilitate nemaiîntâlnite de la începutul Republicii a V-a. Este pusă sub semnul întrebării capacitatea șefului statului de a garanta funcționarea normală a instituțiilor; capacitatea instituțiilor de a asigura reprezentarea echitabilă a populației, din care o parte se simte disprețuită sau ignorată; și, în sfârșit, capacitatea scrutinului uninominal în două tururi de a produce majorități stabile. Posibilitatea rezolvării pe termen scurt a acestui nod de tensiuni care s-ar putea dovedi potențial foarte periculoase este cu atât mai incertă cu cât jocul politic nu este stabilizat. Fie există o întoarcere clară la diviziunea stânga-dreapta dominată acum de extreme, fie se va instaura definitiv tripartidismul.
Dacă această ultimă ipoteză este corectă, doar schimbarea modului de vot va putea încuraja apariția coalițiilor. Faptul că nimeni nu s-a gândit la introducerea votului proporțional înainte de dizolvarea Parlamentului constituie o gravă eroare.
Giorgia Meloni va fi încântată să se răzbune pe Macron
Guvernul german s-a declarat „îngrijorat” de perspectiva ca Reuniunea Națională (RN) a lui Marine Le Pen să formeze următorul guvern al Franței. Premierul polonez Donald Tusk - același om care a declarat că partizanii Brexit-ului merită „un loc special în iad” - a reacționat la rezultatul electoral afirmând: „toate acestea chiar încep să miroasă foarte periculos”, scrie și The Spectator.
Nu și în Italia, unde mirosul care s-a lăsat din Franța după prima rundă a alegerilor generale e mai degrabă agreabil pentru Giorgia Meloni. „Felicit Reuniunea Națională și pe aliații ei pentru succesul lor clar”, a reacționat ea.
La fel ca în Italia, a remarcat Meloni, alegătorii francezi au fost intimidați și hărțuiți de o elită culturală și mediatică, care „a încercat să-i demonizeze și să-i bage în corzi pe oamenii care nu votează cu stânga”.
Iar faptul că acea campanie de intimidare a eșuat e un motiv de bucurie pentru Meloni. „Este un truc care servește la eschivarea de la o dezbatere privind meritele concrete ale diverselor propuneri politice”, a explicat Meloni. „Dar e un truc care păcălește tot mai puțin oameni.”
În 2022, când Meloni era în campania electorală în urma căreia avea să devină premier, ea era asemuită frecvent cu Mussolini. Jurnaliști progresiști se indignau de viziunea ei tradițională asupra familiei, la opoziția ei față de ideologia transsexuală și imigrația în masă. După cum scriam și eu la acea vreme: „conform presei internaționale, noua conducătoare a Italiei nu este decât Il Duce într-o fustă”.
Când Meloni a câștigat alegerile n-a existat guvern care să reacționeze la victoria ei cu o mai mare mitocănie decât cel al Franței. Premierul francez de la acea vreme, Elisabeth Borne, s-a abținut să-i trimită orice formă de felicitare primei femei din istorie alese în funcția de premier al Italiei; în schimb a publicat un comunicat în care amintea că „noi în Europa avem valori și fiecare stat trebuie să respecte aceste valori - stat de drept, drepturile omului, dreptul la avort”.
Similitudini
Ministrul francez al transporturilor, Clément Beaune, observa similitudinile dintre flacăra folosită ca simbol de RN și sigla partidului Frații Italiei al lui Meloni: „E flacăra de la mormântul lui Mussolini, simbolul ales de neo-fasciștii italieni”, a declarat el.
Ultima picătură pentru Meloni a fost atunci când ministrul afacerilor europene al lui Macron, Laurence Boone, a mârâit că „vom monitoriza respectul pentru drepturi și libertăți”.
Meloni le-a dat replica pe rețelele sociale: „Aș vrea să sper că, așa cum adesea se întâmplă, presa stângistă a reprodus eronat declarațiile reale făcute de funcționarii unui guvern străin - și am convingerea că guvernul francez va dezminți de îndată aceste cuvinte, care aduc mult prea mult cu o amenințare inacceptabilă de interferență împotriva unui stat suveran”.
Dar de la Paris n-a venit vreo declarație publică, iar relațiile dintre Meloni și Macron au rămas de atunci reci ca gheața. Nu mai demult de luna trecută, cei doi s-au ciocnit pe tema dreptului la avort la reuniunea la nivel înalt G7 din Italia, iar un clip în care Meloni îl întâmpină nu tocmai cordial pe Macron la sosire a devenit viral.
Nu poate exista în UE vreun conducător care să se fi delectat mai mult decât Meloni în urma umilirii lui Macron de către Le Pen. Ea va fi zâmbit de asemenea la vestea că Clément Beaune și-a pierdut locul în parlament încă din primul tur, iar Elisabeth Borne și l-ar putea pierde pe al ei în turul al doilea, duminică.
Borne a ieșit pe locul doi, după candidatul RN, însă și-ar putea salva cariera politică dacă partidul La France Insoumise [LFI, de extrema stângă - n.trad.] al lui Jean-Luc Mélenchon își va retrage candidatul din circumscripția ei la a doua rundă, cerându-le simpatizanților săi s-o voteze pentru a nu câștiga RN. Dar oare dorește Borne, o femeie care pune un asemenea preț pe valorile europene, să profite de pe urma sprijinului LFI, un partid care, în viziunea unei largi majorități a evreilor francezi, încurajează antisemitismul?
Opțiuni strategice
În ceea ce o privește, Meloni i-a făcut o mare favoare lui Le Pen felicitând-o. Departe de a se fi dovedit a fi vreun Mussolini de secol 21 după preluarea funcției de premier, Meloni a devenit cel mai eficient lider din UE. În plus, ea este curtată de toți conservatorii continentului, și e semnificativ că ea s-a referit și la partidul francez de centru-dreapta Republicani când a vorbit despre alegerile din Franța. „Nici Republicanii nu sunt înclinați să participe la așa-zisul front republican”, a declarat Meloni.
Acest „front”, adică o coaliție, a fost construit de multe ori de partidele franceze între rundele de vot pentru a o împiedica pe Le Pen să câștige.
Înaintea primului tur, președintele Republicanilor din Franța, Eric Ciotti, s-a aliat cu Le Pen spre furia ștabilor din partid. Republicanii au obținut 10% la prima rundă și au anunțat că nu-și vor sfătui simpatizanții cum să voteze la a doua.
Însă faptul că Meloni o susține pe Le Pen îi va încuraja pe simpatizanții Republicanilor din clasa de mijloc să voteze RN. Dacă partidul e suficient de bun pentru Meloni, e suficient de bun și pentru noi.
Meloni se bucură de credibilitate printre conservatori. Ea reprezintă acum ceea ce reprezentau odinioară Republicanii francezi: liberalism economic și conservatorism social. Numai că aceștia s-au mutat la centru și, asemenea conservatorilor britanici, au devenit social-democrați și propovăduitori ai progresismului.
Meloni a așteptat vreme îndelungată pentru a se răzbuna pe Macron și guvernul lui progresist pentru aroganța și disprețul cu care au tratat-o. Dar răzbunarea n-a mirosit nicicând mai dulce.
Sinuciderea centrului politic
Cine crede că nu mai există stânga sau dreapta și că modernitatea ne impune o absență de alternative care golește de conţinut opțiunile politice, transformând guvernul dintr-un organism politic ales într-o simplă guvernare de rezolvat în rândul economiștilor, se poate uita la Franța și la soarta lui Macron şi va vedea, în practică, rezultatul unor idei atât de moderne şi de aerisite de antipolitică, scrie în DIÁRIO DE NOTÍCIAS un diplomat și scriitor, Luís Castro Mendes.
Macron a distrus stânga social-democrată (care era pe cale să renască, dar a cărei disoluţie a venit prematur să-i taie aripile) și dreapta republicană, crezând că guvernul său neoliberal de dreapta, deghizat în centru politic, va domestici politica franceză, tăind drepturi sociale și atenuând impozitarea celor bogați. Evident, a deschis calea spre extrema-dreaptă. Și a obligat toată stânga să se alieze, fără alternativă, cu Mélenchon.
Au existat astfel de personaje în trecut: Herostrat a distrus un templu celebru pentru a dobândi, deși din motive greşite, un loc în Istorie. Cresus, când a auzit de la o sibilă că va distruge o mare armată, nu a prevăzut că armata distrusă va fi a lui, până la urmă. Și așa mai departe...
Nu există un centru politic. Există o dreaptă moderată și o stângă moderată, dar cel mai rău lucru pe care îl pot face una şi cealaltă este să conchidă că totul este centru, că, prin urmare, pot fuziona și, așa cum spun francezii: "Embrassons-nous, Folleville!" Pentru a exista democrație trebuie să existe diferențe, dezbateri și confruntări. Centrismul celor care nu văd alternative este leagănul fericit al extremei-drepte.
Asta nu înseamnă că nu pot exista consensuri punctuale între stânga și dreapta, precum acesta care se schiţează cu privire la justiție și la acțiunile Ministerului Public, la inițiativa Manifestului referitor la Justiție. Și am văzut bine în Franța, dar și la noi, în dezbaterile Cauzei Publice, cum înțelegerea dintre mişcările de stânga trebuie să se bazeze pe programe punctuale și delimitate, care să merite acordul tuturor părților. Sper că acest lucru se va întâmpla în Nouveau Front Populaire din Franța.
În 1899, confruntat cu rușinea celei de-a doua condamnări a lui Dreyfus, Eça de Queirós i-a scris, într-o scrisoare de amărăciune și dezamăgire, lui Domício da Gama:
"Am simțit și eu o mare tristețe la indecenta nouă condamnare a lui Dreyfus (...). Patru cincimi din Franța au dorit și au aplaudat sentința. Franța nu a fost niciodată, în realitate, o entuziastă a Justiției și nici măcar o prietenă a celor asupriți. Aceste sentimente de înalt umanism au aparținut întotdeauna și numai unei elite. (...) În nicio altă națiune nu s-ar găsi o masă atât de mare de oameni care să dorească în unanimitate condamnarea unui om nevinovat".
Dar eu, agățandu-mă mereu de "vechea mea dragoste latină pentru Franța", în expresia aceluiaşi Eça din aceeași scrisoare, cred în capacitatea Franței de rezistență întru apărarea democrației.
Comentează