Premium
Francezul Luc Montagnier, laureat al premiului Nobel pentru descoperirea virusului care provoacă SIDA, a murit marţi la vârsta de 89 de ani la spitalul american din Neuilly-sur-Seine, lângă Paris, a anunţat joi primarul oraşului, Jean-Christophe Fromantine, relatează AFP.
Cercetătorul, care a devenit ulterior o figură controversată pentru teoriile pe care le-a vehiculat, inclusiv despre coronavirus, a primit premiul Nobel pentru Medicină în 2008 pentru identificarea, în 1983, a virusului HIV împreună cu colegii săi de la acea vreme.
Însă Luc Montagnier a devenit o figură controversată în ultimii ani după mai multe luări de poziţie care au stârnit discuţii aprinse şi i-au adus condamnarea unora dintre colegii săi. După declaraţii repetate din 2017 împotriva vaccinurilor, el a venit în ultimii doi ani cu ipoteze despre coronavirusul responsabil de pandemia de COVID-19 ce au fost considerate controversate de comunitatea ştiinţifică.
Montagnier, care a stârnit controverse în 2020 după ce a declarat că în opinia sa coronavirusul a fost creat într-un laborator din China, s-a născut în 1932 în Franţa şi a obţinut un doctorat în virologie la Universitatea din Paris. El a devenit apoi directorul Fundaţiei Mondiale pentru Cercetarea şi Prevenirea SIDA
Luc Montagnier a făcut descoperiri semnificative cu privire la natura virusurilor şi a contribuit la înţelegerea modului în care virusurile pot altera informaţia genetică a organismelor gazdă.
Mai întâi, la data de 5 iunie 1981, o boală epidemică, numită ulterior SIDA ("sindromul imunodeficienţei umane dobândite"), a fost descrisă pentru prima oară de către medicul Michael Gottlieb de la UCLA Medical Center (SUA), specializat în imunologie. Doctorul american a descris în "Morbidity and Mortality Weekly Report", jurnalul săptămânal al CDC ("Centers for Disease Control and Prevention"), o înmulţire de cazuri rare de pneumonie produsă de ciuperca Pneumocystis carinii. Această infecţie micotică a fost depistată anterior exclusiv la pacienţii cu sistem imun alterat din motive diferite, însă Gottlieb le-a depistat la cinci bărbaţi homosexuali anterior sănătoşi. Acest raport medical este considerat începutul raportărilor SIDA.
SIDA a fost declarată ca boală de sine stătătoare cu aspect de pandemie la 1 decembrie 1981.
În perioada 1970-1980, virusul s-a transmis în mod tăcut, fără a fi cunoscut ca atare şi a declanşat boala SIDA, în mai multe zone ale globului, potrivit site-ului www.stopsida.ro. În 1981, în SUA se raportează mai multe cazuri de Sarcom Kaposi şi pneumonii cu Pneumocystis carinii (boli rare la tineri şi cu evoluţie de obicei bună), care nu cedează la medicaţia obişnuită, mai ales la tinerii homosexuali. Până la sfârşitul anului 1981 sunt raportate cazuri şi la consumatorii de droguri.
În 1982, boala nu are încă un nume oficial şi, de aceea, se fac diverse referiri la ea cu denumiri ce implică mai ales comunitatea homosexualilor, deşi este evidentă prezenţa bolii şi la alte categorii de persoane. În iunie 1982, un raport de cercetare sugerează posibilitatea ca boala să fie provocată de un agent infecţios transmis pe cale sexuală, iar boala a fost semnalată şi la hemofilici. În luna iulie 1982, boala primeşte oficial denumirea de SIDA. Încă se ştiu foarte puţine despre modul de transmitere, iar anxietatea publicului creşte. Iau fiinţă în SUA primele organizaţii nonguvernamentale care luptă împotriva SIDA. Până la sfârşitul anului 1982 a apărut primul caz de copil cu transfuzii multiple, decedat ca urmare a SIDA şi primul caz dovedit de transmitere de la mamă la făt.
La 20 mai 1983, dr. Luc Montagnier de la Institutul Pasteur din Franţa a raportat izolarea unui virus care determină SIDA. Denumirea propusă de acesta a fost LAV ("Lymphadenopathy-Associated Virus"). Această descoperire nu a fost luată foarte mult în seamă de către publicul larg sau specialişti, la acea vreme. Mai multe rapoarte eronate sugerează posibilitatea transmiterii bolii prin simpla convieţuire alături de o persoană cu SIDA. Au fost luate uneori măsuri deosebite pentru a preveni o posibilă infectare. De exemplu, poliţiştii din San Francisco, SUA, au fost echipaţi cu măşti şi mănuşi de unică folosinţă pentru situaţiile în care exista posibilitatea ca suspectul să fie afectat de SIDA. În luna noiembrie 1983 are loc prima întâlnire a OMS pentru a se discuta problematica SIDA, semnalată pe toate continentele. Acesta este începutul supravegherii epidemiei la nivel mondial.
Peste un an, în aprilie 1984, doctorul american Robert Gallo anunţă descoperirea virusului ce cauzează SIDA. Anunţă, totodată, posibilitatea obţinerii unui vaccin în următorii doi ani. Virusul lui Gallo poartă alt nume (HTLV-III, Human T-cell Lymphotropic Virus III), dar era clar că e acelaşi virus cu cel descoperit de francezi. Problema infecţiei devine din ce în ce mai cunoscută şi îngrijorătoare pentru publicul larg. Mai multe localuri publice ale homosexualilor sunt închise din această cauză. Se stabilesc principalele căi de transmitere a virusului şi precauţiile universale necesare pentru a preveni răspândirea lui.
În ianuarie 1985, se fac primele teste care depistează anticorpii produşi de organism împotriva virusului ce produce SIDA şi se anunţă că oricine are aceşti anticorpi în sânge nu mai poate dona sânge. Apar primele cazuri de copii excluşi din şcoală, primele cazuri de excludere socială a persoanelor infectate cu virusul ce produce SIDA. În luna aprilie a aceluiaşi an are loc prima conferinţă mondială SIDA, la Atlanta, SUA. În octombrie 1985, actorul Rock Hudson moare de SIDA, devenind prima figură publică importantă care moare de această boală. De asemenea, se descoperă încă o cale de transmitere a virusului prin laptele matern.
Site-ul www.stopsida.ro mai notează că între 1986 şi 1990 este stabilită denumirea virusului: HIV ("Human Immunodeficiency Virus"). În 1987 intră în uz AZT-ul (primul medicament pentru HIV). În 1988 se stabileşte ziua mondială de luptă anti SIDA, la 1 Decembrie, iar în iulie 1989 "Centers for Disease Control" din SUA face public un raport în care se sugerează posibilitatea ca HIV să se transmită şi prin proceduri stomatologice. În 1990 sunt raportate numeroase cazuri de copii români infectaţi cu HIV, proveniţi mai ales din centrele de plasament. În următorii ani, noile raportări plasează România pe primul loc în Europa în privinţa numărului de copii HIV pozitiv.
În perioada 1991-1995 apar şi alte medicamente folosite în lupta cu HIV. Sportivul Magic Johnson face public faptul că este HIV+ şi se implică în campaniile de prevenire a transmiterii HIV. În 1991, solistul Queen Freddie Mercury moare de SIDA. În 1992, Fundiţa roşie devine simbolul luptei anti SIDA. În anul 1995 apare o nouă clasă de medicamente: inhibitorii de protează.
Sub egida ONU, în 1996 se înfiinţează o nouă organizaţie UNAIDS, având ca scop coordonarea în plan internaţional a luptei împotriva SIDA. Apare o altă clasă de medicamente: inhibitori non-nucleozidici de revers transcriptază. Creşte foarte mult speranţa de viaţă şi calitatea vieţii persoanelor infectate cu HIV datorită terapiei combinate cu medicamente antiretrovirale.
Între anii 2001 şi 2005, Fondul Global de Combatere a HIV/SIDA, TBC şi Malariei devine operaţional şi acordă primele finanţări. Un raport UNAIDS estimează că sunt peste 37,8 milioane de persoane infectate cu HIV la sfârşitul lui 2003, din care 17 milioane de femei şi 12.1 milioane de copii sub 15 ani. De asemenea, s-au estimat 8.000 de decese pe zi provocate de SIDA pe parcursul anului 2003. În 2004, un studiu al Programului pentru Dezvoltare al ONU a arătat că în Rusia şi Europa de Est, HIV se răspândeşte cu viteză mai mare decât în orice parte a lumii. Iniţiativa "PEPFAR" ("President's Emergency Plan for AIDS Relief") a preşedintelui SUA, George W. Bush, finanţată cu 15 miliarde de dolari, a fost pe deplin implementată în iunie 2004. Ea este îndreptată către 15 ţări în special din Africa (exceptând Guyana, Haiti şi Vietnam). Această iniţiativă are ca scop facilitarea accesului la tratament antiretroviral pentru 200.000 de persoane din aceste ţări până în iunie 2005. În 2005, Nelson Mandela a anunţat decesul provocat de SIDA a fiului său cel mare, în vârstă de 54 de ani.
În 2006, cercetările au evidenţiat prezenţa la o specie de cimpanzei (Pantroglodites Troglodites, pe cale de dispariţie), capturaţi din jungla cameruneză, a unui virus cu structura extrem de asemănătoare cu cea a HIV. Astfel, cercetătorii au putut concluziona că HIV provine de la aceşti cimpanzei. Transferul s-ar fi făcut, probabil, prin consumul de carne sau contactul cu sângele acestor cimpanzei, foarte căutaţi pe "piaţa neagră", fiind posibilă în acest fel trecerea barierei genetice dintre specii, adaptarea virusului la corpul uman şi creşterea virulenţei sale. Totul s-a petrecut, evident, în timp, probabil începând din primele decenii ale secolului trecut, mai scrie site-ul www.stopsida.ro.
Statisticile OMS arată că circa 36,9 milioane de persoane din întreaga lume sunt infectate cu necruţătorul virus. Numărul deceselor provocate de HIV/SIDA în 2014 a fost de 1,2 milioane de persoane. În acelaşi timp, numărul de persoane aflate sub tratament cu antiretrovirale este, la nivel mondial, de 15,8 milioane de persoane.
Potrivit statisticilor Institutului Naţional de Boli Infecţioase "Prof. dr. Matei Balş", în România, se înregistrau, la 30 iunie 2017, 22.520 persoane infectate HIV/SIDA în viaţă. Din 1985 până anul trecut s-au înregistrat 7.163 de decese. Din cele 303 de cazuri noi de infecţie cu HIV/SIDA identificate pe parcursul primului semestru al anului 2017 au fost depistate 171 de persoane infectate cu HIV şi 132 de persoane diagnosticate cu SIDA, fiind înregistrate 82 decese.
SIDA este o afecţiune provocată de virusul imunodeficienţei umane, HIV, care atacă şi distruge progresiv sistemul imunitar al organismului. Boala se manifestă prin infecţii grave care determină pierderea accentuată în greutate, afecţiuni ale creierului şi ale sistemului nervos central. Pentru a se reproduce, HIV trebuie să pătrundă într-o celulă a sistemului imunitar. Virusul pătrunde în organism prin contact sexual, prin contaminare cu sânge infectat sau de la mamă infectată la făt, în timpul sarcinii, al naşterii şi al alăptării. HIV poate fi prezent în lichidele biologice, ca sânge, spermă, secreţii vaginale şi laptele matern. O persoană seropozitivă la HIV (al cărei sânge conţine anticorpi specifici îndreptaţi împotriva virusului HIV, ceea ce dovedeşte infectarea sa cu acest virus) nu prezintă în mod obligatoriu semnele bolii. Ea este totuşi purtătoare de virus şi deci susceptibilă să îl transmită.
