De unde provine expresia „a-și da arama pe față”? Această locuțiune, pe care o cunoaștem de mult timp, este folosită pentru a descrie momentul în care cineva își dezvăluie adevăratul caracter, contrar celui pe care l-a mimat anterior.
Originea expresiei are o vechime de secole și are legătură cu banii din perioada medievală, mai precis cu falsificarea monedelor.
Dacă ne uităm într-un dicționar, putem vedea că „a-și da arama pe față” înseamnă, în limbajul popular, a-și dezvălui adevăratul caracter. Ea se aplică persoanelor care își dau deodată pe față năravurile și intențiile rele ce stăteau pînă atunci ascunse sub un zâmbete prefăcut sau sub vorbe mieroase, dar care se dovedesc a fi fost false.
Originea expresiei are legătură cu monedele contrafăcute de pe vremuri. În Evul Mediu valoarea unei monede era dată de cantitatea de metal prețios pe care o conținea.
Cu cât avea încorporat mai mult aur sau argint, cu atât era mai prețioasă. Falsificarea monedelor era aspru pedepsită, prin închisoare sau execuție. Ca „bonus”, ambele pedepse includeau și torturi crunte pentru ca vinovatul să își dezvăluie metodele și complicii.
Falsificarea monedelor n-a fost doar îndeletnicirea pungașilor de rând, ci chiar și a unor conducători de stat
Cum în urmă cu sute de ani doar domnia era abilitată să emită monede, falsificarea era considerată și un afront personal adus conducătorului statului. Dar falsificatorii de monede nu erau descurajați, fiind mereu în cîutarea unei îmbogățiri rapide. Astfel, ei continuau să le facă din aramă și le acopereau numai cu un strat foarte subțire de metal prețios.
După un timp de întrebuințare, când se rodea pojghița de aur sau de argint, apărea de dedesubt arama banilor falși sau „calpi”, cum li se spunea pe atunci. De aici s-a născut vorba: „a-și da arama pe față”. Dar falsificarea monedelor n-a fost doar îndeletnicirea pungașilor de rând, ci chiar și a unor conducători de stat, inclusiv la noi.
Un caz special în istoria monetară a românilor din Evul Mediu l-a reprezintat Eustratie Dabija, domnul Moldovei între 1661-1665.
El a reînfiinţat „bănăria” (monetăria) de la Suceava și, începând din 1662, a bătut şilingi de bronz, dar a şi falsificat, pe scară largă, diverse monede europene, potrivit istorie-pe-scurt.ro
De altfel, Dabija a fost ultimul domn care a bătut monedă moldovenească, bani mărunți de aramă, numiți „șalăi”, de la șilingii polonezi ale contemporanului său, regele Ioan al II-lea Cazimir, cu care semănau izbitor de mult.
Cum se falsificau la noi monedele? Pe moneda din aramă se sufla un strat subtire de aur sau argint. Pe măsură ce ele circulau în economie, se uzau iar stratul de metal prețios se ducea, relevând astfel arama, deci falsul.
În Cronica racoviţeană, atribuită lui Nicolae Muste, citim despre aceşti şilingi: „Era bănărie în Cetatea Sucevei, care era de la Dabija-vodă, şi făcea şalăi de aramă, cari numai aici, în ţară, îmblau, 4 şalăi la un banu bunu”, potrivit moldovenii.md.
Dar nu doar într-o regiune dintre cele mai amărâte ale Europei se practica acest „sport”, ci și la „case” mult mai mari. Celebrul Frederic cel Mare, din familia de Hohenzollern, marele rege al Prusiei din perioada 1740-1786, a apelat la același procedeu. Confruntat cu dificultăți financiare, el a ordonat ca monedele să fie produse cu un exces de cupru, în loc de argint.
Cu un mic truc datorat chimiei, monedele căpătau un aspect argintiu reușind astfel să treacă drept legitime. Firește, după o perioadă de circulație, în care tot treceau din mână în mână și din buzunar în buzunar, monedele începeau „să-și dea arama pe față”. La fel ca unii oameni.
Comentează