N-am cum să te respect, dacă nu știi să pierzi. Fiindcă a contesta valoarea învingătorilor, că nu-ți convine moaca lor, vârsta, sexul sau orice îți trece prin bibilică, precum trenul prin gară, e un semn de imaturitate, dacă nu un simptom acut al gândirii fasciste. Doar asumându-ți fair-play eșecul, merită să fii tratat altfel decât cu milă.
Încercarea de-a ambala și de-a vinde o înfrângere catastrofală, vizibilă și de la firul ierbii, și din stratosferă, pe post de victorie, apelând la artificiile matematicii, calcă ferm prin comicul involuntar. Seamănă cu o întâmplare din copilărie. Mă băteam cu fratele meu. La un moment dat, l-am imobilizat pe spate, în așa fel încât nu mai avea cum să se miște. Atunci, el a început să strige, roșu de supărare: ”Luați-l de pe mine, că-l omor!”. Puștii care erau în jurul nostru, și ne urmăreau bumbăceala, au început să râdă, apoi râsetele s-au transformat în hohote. Prin râs, cel imobilizat la pământ a fost umilit a doua oară.
Dacă fratele meu și-a dat seama, când s-a calmat, de penibilitatea fazei, nu știu în ce măsură o să realizeze ipostaza în care se complac cei care au luat bătaie la recentele alegeri și spumegă despre învingători. De fapt, nici nu mă interesează în mod deosebit, ca să fiu sincer. Numai să nu mă obosească prea mult cu exersarea milei.