Cine nu-l ia în considerare pe Mircea Daneliuc ca pe unul dintre cei mai importanți scriitori români, ori n-are gust pentru proză, ori îl poartă manelismul într-ale culturii. Este printre puținele personalități care echilibrează cu sens superlativul în mai multe domenii- regie de film, proză și teatru. Nu mai zăbovesc pe rolurile din filme sau pe piesele regizate, și ele suficiente dacă am discuta despre un om de alt calibru.
În ultimii ani, de când s-a lăsat de filme, publică regulat romane, volume de proză scurtă și piese de teatru.
Nu e prima dată când scriu despre Daneliuc, probabil că nici ultima, sunt bucuros că mă onorează cu prietenia sa, de când am lucrat la cartea de convorbiri pe care am realizat-o împreună. Făcând abstracție de sentimentele umane, n-am cum să ocolesc afirmarea valorii sale certe, chit că acuzația de partizanat o să fie la îndemână pentru unii. Dar eu nu amestec planurile, e bine să se știe.
”Dulci meleaguri”, editura Charmides, 2016, volumul de povestiri și nuvele care mi-a prilejuit aceste rânduri, apărut recent, nu mi-a provocat surprize. E aceeași poftă nebună de-a nara ca în cărtile anterioare, subiectele sunt memorabile. incitante, nimic plictisitor în niciun cotlon al textelor, nimic în plus, dăunător story-urilor, aceeași atenție, aproape maniacală, pentru detaliile semnificative. Cartea lui Daneliuc este despre spațiul în care viețuim, al prezentului și trecutului, când viitorul are fereastra mânjită de incertitudine. Pulsează de ironie, sarcasm, umor atent dozat și realism. Desigur, umbra celebrului regizor are formă limpede și aici. Dacă v-am trezit interesul pentru lectură, atunci sunt mulțumit.
După mine, Mircea Daneliuc ar merita Nobelul pentru literatură fără nicio rezervă. Că n-o să-l primească, e o socoteală ce nu ține de osatura operei sale.