Scriitorul Vasile Ernu, autorul volumelor "Sectanţii" şi "Bandiţii" dintr-o trilogie a "marginalilor", vorbeşte într-un interviu realizat de Pavel Borin în colaborare indirectă cu Bogdan Rusu despre comunitatea "pocăiţilor" din România, rezistenţa acestora în timpul comunismului, influenţa americană, dar şi implicarea în campania pentru modificarea Constituţiei. Parte din interviul publicat la sfârşitul lunii august de STIRIPESURSE.RO, fragmentul despre sectanţi este prezentat separat, din motive obiective.
Pavel Borin: - Se spune că în ideologia Coaliţiei pentru Familie sînt implicaţi „pocăiţii”, grupurile de care te ocupi tu în Sectanţii? Cum vezi acest lucru.
Vasile Ernu: - Eu încerc să mă opresc în povestea mea la anii 90 şi să nu intru prea mult în anii postocomunismului, pentru că aici au loc transformări foarte mari şi încă sînt prea aproape pentru a privi limpede lucrurile. Dar dau nişte direcţii de interpretare.
Eu cred că în perioada comunistă „sectanţii”, aceste grupuri marginale religioase, s-au comportat exemplar, chiar dacă erau destul de multe probleme şi în interiorul lor. Dar la marele provocări ale regimului comunist şi fascist ei au găsit soluţii foarte bune şi eficiente care i-au salvat. Ba chiar i-au făcut să fie mai puternici, coerenţi şi unitari. Acest tip de grupuri sînt mult mai bune, au strategii mult mai eficente atunci cînd sînt sub presiune. Vremurile de prigoană se pare că i-au întărit. În astfel de perioade, cum spuneam, sînt „greu de omorît”.
„Sectanţii” sînt unele dintre foarte puţinele grupuri care au avut o disidenţă reală, organizată şi cu un anumit orizont de aşteptare a căderii regimului. Nu cred că a mai existat vreun grup atît de organizat şi de eficient la acest capitol. E bine să nu-i uităm şi pe greco-catolicii din perioada de început a comunismului care au o experienţă importantă. Ca să nu mai spun că despre protestele muncitorilor şi minerilor din perioada comunistă nimeni nu-şi mai aminteşte. Bun.
Dar scopul lor, repet, nu era politic. Însă aveau un efect politic teribil. Prin comparaţie disidenţa intelectuală românească, cu mici excepţii, lipseşte cu desăvîrşire şi pare o glumă pe lîngă disidenţa „sectanţilor”. Cel puţin nu există una organizată. Ei au însă una bine organizată şi bine conectată cu Occidentul. De ce nu s-au folosit de asta după căderea comunismului? De ce lipsesc din istoriografie? Simplu. Pe de o parte „sectanţii” nu au conştiinţa istoriei şi mai ales a propriei istorii. Ei trăiesc cumva într-un alt fel de timp. De aceea studiile despre ei se fac greu, pentru că nu lasă urme. Urme pe care puterea oficială are grijă să le șteargă.
Pe de altă parte, istoriografiei oficiale nu prea îi place să ofere spaţii şi loc în istorie marginalilor. Ei de obicei sînt excluşi din istorie, preferabil excludere totală. Dacă va avea cineva curajul să pună degetul pe rană, s-ar putea să i se taie degentul. Istoria se scrie într-un anumit fel şi doar de majoritarii victorioşi. O ştim de mult. E ca la şah: regina-şi iubeşte culoarea. E clar că istoriografia oficială anticomunistă îi scoate din manuale voit, iar ei nu ştiu să profite de propria lor istorie, să se impună. O uită şi o ignoră.
Pentru mine însă e interesant nu ce fac ei, ci felul în care o fac. Sînt fascinante la ei reţelele de trafic de literatură clandestină, reţelele de autoajutorare, mecanismele de aducere a unor lideri străini în ţară, formele de comunicare clandestină cu Occidentul. Voi aveţi habar de cîţi misionari occidentali erau în RSR şi cîte grupuri clandestine conduceau ei? Da, asta se întîmpla în România comunistă. Voi ştiţi cîte tipografii clandestine erau în URSS şi RSR şi cum funţionau ele? Ştiţi că erau „traficanţi de biblii” care făceau trafic cu TIRurile pline nu cu punga? Cîţi cunosc aceste mecanisme din afara unui mic grup? Nimeni. Grupurile acestea făceau minuni în acele vremuri şi nimeni nu povesteşte.
Dar să trecem mai departe. Cînd a picat comunismul ei erau printre cei mai pregătiţi pentru schimbare: de la margine ei s-au trezit la centru. Ei şi bandiţii. „Sectanţii” erau printre puţinii care vorbeau „limba hegemonului” fără efort. Îi cunoşteau şi tehnicile. Şi au îmbrăţişat puterea într-o formă destul de stranie: un soi de „teologie a prosperităţii” în sensul mult mai larg decît cel teologic. Democraţia şi piaţa liberă, capitalismul este o binecuvîntare de la Dumnezeu etc. SUA a devenit un soi de „ţara promisiunilor”, „ţara făgăduinţei”, „binecuvîntată de Dumnezeu, unde curge lapte şi miere”. Sîntem buni, prosperi pentru că sîntem aleşi: e semn al binecuvântării divine etc. Isus devine un vînzător ambulant de Herbalife, un manager, publicitar şi capitalist autentic.
Dacă pentru generaţia „sectanţilor” de sub Stalin semnul binecuvîntării era sufetrinţa, închisoarea acum, după 90, semnul binecuvîntării devine preosperitatea, plecarea în SUA şi bunăstarea materială. Ce mutaţie imensă. Practic şi-au schimbat raportul faţă de Leviathan: dintr-o raport critic, de negaţie faţă de el, brusc totul devine cumva admirativ. Leviathanul devine „unul de-al nostru”. Leviathanul nu poate fi nicodată „unul de-al nostru”.
Tehnic şi strategic însă lucruile s-au complicat şi mai mult: ajutoarele, susţinerea financiară etc au venit şi cu teologia la pachet. Cu o anumită teologie şi viziune despre lume. E ca povestea din 2 Regi, capitolul 5: Cum a luat Ghehazi lepra? Prin darul şi bogăţia primită de la Naaman. Darul şi bogăţia vin la pachet cu lepra de rigoare, cu tot. Mare atenţie la daruri.
O paranteză importantă: comunităţile religioase de sorginte protestantă s-au dezvoltat în Est cu o proprie tradiţie teologică şi practică eclezială, într-un cu totul alt context politic, economic şi social decît cel din Vest şi cu o ruptură lungă între ele. Protestanţii occidentali s-au luptat cu Biserica Catolică care are în spate o cu totul altă tradiţie. Protestanţii estici au o tradiţie de coabitare cu Biserica Pravoslavnică care are cu totul alt tip de practică teologică şi eclesială. Au existat perioade lungi de timp cînd centrele religioase din Est şi centrele protestante din Vest au fost rupte sau au avut legături minime. S-a dezvoltat o tradiţie locală, destul de specifică şi autonomă. Ca să nu mai spun că multe dintre ele au genealogii germane sau elveţiene şi nicidecum americane. Aş putea spune că există o urmă profund pravoslavnică care dă un anumit specific comunităţilor „sectante” de la noi sau din Rusia.
Bun. După căderea comunismului au avut loc cîteva fenomene majore: un amplu proces de „colonizare”. O bună parte a „predicatorilor & evangheliştilor” de sorginte americană (dominant) au venit aici fără să aibă habar de istoria comunităţilor locale şi deseori comportîndu-se ca şi cum au ajuns în „pustie” şi trebuie luat totul de la zero. Au adus cu ei modele foarte străine de spiritul locului şi de tradiţia comunităţilor de aici. Know-how-ul lor a venit cu o putere destul de mare: mai ales cea financiară. Şi în general, în spaţiul social-politic şi mai ales economic de tip capitalist nou creat cîştigă teologia care are bani mai mulţi, adică putere mai mare. Şi a cîştigat fireşte filiera americană conservatoare şi nicidecum cea liberal-democrată. „Pocăiţii” români se înţeleg politic şi teologic foarte bine cu conservatorii americani, nu cu cei democraţi. De multe ori pentru ei democraţii şi liberalii sînt un soi de comunişti. Aşa că ştim că cine plăteşte comandă muzica: şi bisericile lor s-au umplut de Worship Songs care treptat au început să fie traduse în româneşte. „Maneaua pocăită” este mult mai neaoşă şi autentică decît acest „Worship”. Ca să dau un banal exemplu.
În acest sens au avut loc mutaţii importante în multe comunităţi. Mai ales în cele urbane. Mai este un factor important dincolo de „noua teologie şi ecleziologie” care a venit din SUA. Comunităţile de aici au început să dezvolte „misiuni”, adică un soi de ONG-uri cu diverse acţiuni comunitare, sociale, educative etc. Nimic rău în asta. „Sectanţii” sînt al naibii de buni la asta. Trebuie apreciat unde sînt ei buni. Problema însă cea mare e că de obicei aceste organizaţii se făceau pe lîngă biserici şi cam cu aceiaşi lideri. La un moment dat, aceste interese şi structuri încep să se bată cap în cap. În joc vin şi alt tipuri de interese: sînt forme diferite de salvare, de economie, de organizare care încep să se suprapună şi să se canibalizeze. Biserica are o misiune, ONG-ul/”misiunea” are cu totul alt scop. Puterea Capitalului este mult mai mare decît Puterea politică şi cea eclesială. Nu te joci cu „viţelul de aur” ca să folosesc terminologia biblică.
Cu alte cuvinte „sectanţii” marginali au începtut să ajungă la centru şi să bifeze exact aceleaşi fenomene şi păcate ale bisericii majoritare. Şi să nu uităm: tradiţia şi puterea „sectanţilor” din România şi fostul URSS ţine de capacitatea lor extraordinară de organizare în afara statului, la marginea lui, creînd propriile instituţii autosuficiente şi autonome. Dacă statul ar fi dispărut, ei nu i-ar fi simţit lipsa. În asta e puterea lor. Şi acum se schimbă radical strategia şi practica: de la margine, direct la centru, cu puterea, în slujba Leviathanului.
Cei mai caraghioşi în ecuaţia asta sînt „conservatorii pravoslavnici” care promovează o viziune asupra lumii politice şi a statului de tip „pocăit” adus pe filieră SUA: libertarieni, stat minimal etc. Da, SUA este un produs tipic al unei lumi construie de „bandiţi şi sectanţi”, cu „stat minimal” cu puşca în mînă libertarian. Ei au propriile instituţii, nu au nevoie de stat, decît la margine. Ei au acest tip de cultură de „bandă şi sectă” în care se descurcă de minune. Statul poate dispărea oricînd pentru că bandiţii şi „sectanţii” au cu ce să-l înlocuiască. Ei au Stat pentru a comunica cu celelalte State din jur. Simplific fireşte şi luaţi-o ca pe o parabolă. Dar să aduci acest model la noi este o sinucidere curată. Pentru că nu există instituţii care să le înlocuiască pe cele pe care le distrugi, iar noi nu avem această cultură a autoorganizării, autoeducării autonome, autoajutorării în spaţiul urban (ruralul e altceva) etc.
BOR nu e „sectă”, sorry. Ea are o altă formă de organizare, o altă tradiţie, ea îşi educă enoriaşii total altfel, este altfel implicată social. Şcoala duminicală „pocăită” produce Obama şi Trump, care ştiu să predice de la 5 ani. Şcoala duminicală „pocăită” produce MTV, copiii ăia au showul în sînge, ei fac asta de la 3 ani la biserică. Liturghia şi toate ritualurile pravoslavnice produc alt tip de practici cotidiene şi al tip de instituţii, alt tip de relaţii umane. Şi nici nu sîntem suficienţi de laicizaţi şi urbanizaţi ca să putem depăşi aceste „ritualuri sociale”. Iar instituţiile laice ale statului sînt slabe şi în descompunere.
Nu sînt un mare fan al statului, sînt mai degrabă pentru o democraţie participativă mai socială şi distributivă, însă a distruge statul, a-l minimaliza mi se pare o nebunie. Repet: stat minimal pe model SUA ar fi o catastrofă pentru noi. Ne-ar aruncă în sec. XIX. Noi avem enorm nevoie de insituţii puternice de educaţie, sănătate, protecţie socială universale şi garantate de stat prin contribuţia financiară de solidaritate a tuturor. Dar toate instituite legal, ca drepturi şi obligaţii.
Aşa că nu e deloc întîmplător că CpF are focarele în Oradea, Arad, Timişoara şi Cluj. Da, ideologic asta vine cumva pe filiera conservatorismului religios american prin intermediul comunităţilor din Transilvania cuplate la SUA. Cînd acest lucru se cuplează sau se va cupla mai serios cu misticismul şi conservatorismul pravoslavnic, cu siguranţă ca vor apărea mutaţii periculoase.
În Rusia de exemplu nu există influenţă americană, dar ceea ce se întîmplă în mediul conservator pravoslavnic te sperie. E un trend global: BORusia se regăseşte în Putin, iar neoprotestanţii, „pocăiţii” americani în Trump. Sînt ca doi fraţi gemeni şi biserici surori. Iată unde s-a ajuns. Asistăm la reinstaurarea Internaţionalei Conservatoare Globale unde Trump, Putin, Erdogan, lideri musulmani şu europeni etc sînt cam din acelaşi aluat chiar dacă au costume diferite. Şi noi păşim devotaţi alături.
Şi ca să închei „profetic”: pe temen mediu şi lung această strategie a „sectanţilor” sau „pocăiţilor” români de a fi parte a puterii şi de a vorbi pe limba hegemonului îi va distruge pentru că nu pot face faţă grupului majoritar care reproduce aceste „păcate” mai eficient, şi cantitativ şi calitativ, adică BOR-ului. Asta o spun cu o oarecare compasiune. Iar această „iubire” între BOR şi „pocăiţi” şi unirea lor împotriva unor „duşmani imaginari” mă îngrijorează. E soluţia cea mai simplă: ţapul ispăşitor. Dar cînd se va întoarce roata va fi dur. Să nu uităm că singurii care s-au atins de ritualurile morţii au fost legionarii de rit pravoslavnic. Odată cu ei, cu consimţămîntul BOR-ului, s-a introdus regula neoficială în care „morţii pocăiţi” şi „morţii pravoslavnici” să nu fie îngropaţi alături, pentru că „pocăiţii” spurcă pămîntul sfînt. Şi astăzi în multe sate acest ritual se păstrează cu sfinţenie. Are loc ghetoizarea morţii. Ca un stigmat. E un stigmat ca o piatră de aducere aminte: e bine să nu uităm.
Să crezi că problema familiei vine dinspre LGBT înseamnă să nu înţelegi absolut nimic. Problema familiei vine din cu totul altă direcţie, dar asta e deja o altă problemă.