În REVISTA PRESEI de astăzi, stiripesurse.ro vă propune un editorial al lui Sorin Ionita pe tema participării președintelui Comisiei Europene, Jean Claude Juncker, la inaugurarea în oraşul german Trier a unei statui a lui Karl Marx, gest care a provocat controverse în Germania.
contributors.ro:
De asemenea, nici nu mai contează prea mult detaliul exotic că proaspătul Marx de bronz e dăruit de China comunistă, ca să nu fie dubii cine cu cine se pupă. Atât primăria Trier cât şi Juncker au dat cu obiectele în fasole politic big time: din cele 28 state membre UE, 11 sunt foste comuniste, deci vin cu diverse traume în zona asta, mai mici sau mai mari. Trebuie să fii complet rup de realitate dacă, la înălţimea funcţiei, şi date fiind războaiele ideologice din Polonia şi Ungaria, pe tine doar la atâta te duce capul: să bagi suplimentar un băţ prin gard. Ca atare, dacă mi se permite un mic Pussy Riot de Bucureşti, vă încurajez la o delicată nesupunere civică sub formă de pipi post-comunist la baza soclului, dacă aveţi drum prin frumosul Trier.
Mai grav e însă că Juncker şi-a adâncit groapa, încercând să dreagă busuiocul. Adică a pus un diagnostic greşit UE când a spus că “The EU is not a flawed, but an unstable construction. Unstable also because Europe’s social dimension until today remains the poor relation of the European integration. We have to change this.”
E demonstrabil fals că instabilitatea UE s-ar datora insuficienţei “dimensiunii sociale”. Poţi să fii socialist sau liberal, să vrei mai multa /puţină protecţie socială în acquis – asta e o temă legitimă şi se poate dezbate. Insă e factual greşit că marile crize recente, de la cea financiar-bancară la cea a imigranţilor, de la naţionalismul renăscut (în care noroadele, cât se poate înţelege din bălmăjeala lor, acuză o prea rapidă integrare socială) la criza gazului rusesc (sau alte parascovenii ruseşti) au la bază vreo problemă rezolvabilă cu genul de “programe sociale UE” – necum vreunele prezise sau anticipate de Marx. Indiferent dacă îl studiezi sau nu la vreun curs de facultate, utilitatea practică a lui Marx pentru ce e de făcut acum urgent în UE este fix zero.
Dar Juncker crede altceva, evident. Eroarea de diagnostic şi parcurs a şefului corabiei UE e deci profesională şi mult mai gravă decât gafa simbolică; motiv de demisie, de ce nu? Poate nişte Euro-deputaţi ies din odihna binemeritată de mai şi-l întreabă pe preşedinte, când îl prind pe undeva după marxo-party, ce anume are în vedere, să ştim şi noi, europenii. (Mai multe detalii AICI)
Ziarul Financiar:
Creşterea dobânzii de referinţă vine după ce a avut loc un schimb dur de opinii între guvern, reprezentat prin preşedintele Camerei Deputaţilor, Liviu Dragnea, şi Banca Naţională a României, privind oportunitatea acestor creşteri de dobânzi.
Decizia Băncii Naţionale arată că până la urmă scrisoarea prin care s-a cerut băncii centrale să conlucreze pentru un mix real de politici macroeconomice pentru a asigura o creştere sustenabilă în acest an, scrisoare trimisă de preşedintele Camerei Deputaţilor, nu a avut niciun efect.
Criticii acestei iniţiative afirmă că de fapt însăşi această scrisoare este o ingerinţă în activitatea Băncii Naţionale, care ar trebui protejată de orice intervenţie politică.
Fapt este că orice creştere a dobânzii de politică monetară cu 0,25% se duce direct în costuri mai mari pentru debitorii băncilor – persoane fizice sau juridice ale căror credite sunt indexate la ROBOR. Un calcul din scrisoarea preşedintelui PSD, la redactarea căreia a participat profesorul Cristian Socol de la ASE Bucureşti, arată că orice majorare cu 0,25% a dobânzii de politică monetară înseamnă 550 de milioane de lei plăţi suplimentare către bănci pe an de la debitorii persoane fizice şi juridice. BNR nu a contestat acest calcul în scrisoarea de răspuns.
Calculul Băncii Naţionale este că prin această majorare a ratei dobânzii de politică monetară oamenii îşi vor ajusta comportamentul de consum şi presiunea inflaţionistă va scădea.
Acest mecanism însă nu va putea funcţiona fără o creştere corespunzătoare a dobânzilor la depozite, care să determine populaţia să economisească mai mult şi să consume mai puţin. (Mai multe detalii AICI)
Digi24:
Perimetrele din Marea Neagră unde s-au descoperit hidrocarburi reprezintă un câştig substanţial şi pentru stat, nu numai pentru petrolişti. Exploatarea va aduce bugetului de stat 26 de miliarde de dolari în următorii 20 şi ceva de ani. Iar PIB-ul are de câştigat nu mai puţin de 40 de miliarde de dolari. Statul trebuie doar să se asigure că nu le pune beţe în roate petroliştilor, că nu le dă peste cap planurile de investiţii prin diverse modificări legislative şi diverse interese. Legea offshore încă aşteaptă în Parlament, aleşii nu se grăbesc cu votul final. În ritmul ăsta, nici companiile petroliere nu se vor grăbi cu exploatarea comercială.
Un studiu Deloitte arată că, până în 2040, investiţiile în sectorul hidracarburilor din Marea Neagră vor susţine anual, în medie, peste 30 de mii de locuri de muncă. Cele generate în mod direct de proiectele offshore din Marea Neagră sunt puţine, circa 700, dar, pe viitor, acestea vor susţine zeci de mii pe orizontală, în industrii conexe.
Producţia de gaze se va ridica la 170 de miliarde de metri cubi şi există premise ca aproape 2 treimi din această cantitate - mai exact 65% - să fie consumate în România.
Companiile petroliere vor investi aproape 16 miliarde de dolari în proiectele din Marea Neagră în perioada 2018-2040.
Cea mai mare sumă pe care statul o poate încasa provine din impozitul pe profit: 9 miliarde şi jumătate de dolari. Urmează contribuţiile la asigurările sociale plătite pentru locurile de muncă susţinute de investiţiile din perimetre şi încasările din redevenţe. În total - 26 de miliarde de dolari, sumă ce ar putea acoperi, de exemplu, un sfert din deficitul bugetar din 2016. (Mai multe detalii AICI)
RFI:
În urmă cu un an, mai precis pe 7 mai 2017, Emmanuel Macron era ales şef al statului în Franţa, candidat al unei mişcări centriste creată de el şi în urma unei campanii pusă sub semnul unei înnoiri generaţionale şi al unor reforme mai mult decît necesare. Mediile de informare franceze ne propun în aceste zile un bilanţ al primului an petrecut de Emmanuel Macron la Palatul Elysée, într-un context de contestaţii sociale care nu par să-l intimideze însă pe tînărul preşedinte francez. El avea, reamintim, 39 de ani la ora la care era ales.
“Reformist”, “voluntarist”, plin de ambiţii internaţionale, omul care a readus Franţa în prim-planul diplomaţiei şi al iniţiativelor, un veritabil “miracol” pentru Hexagonul incapabil să se reformeze, singurul responsabil european capabil să abordeze chestiuni de fond şi cu Putin, şi cu Trump, şi cu Tayyip Recep Erdogan şi cu preşedintele egiptean Al Sissi… Iată doar cîteva dintre elogiile care i se aduc lui Emmanuel Macron.
În materie de reproşuri lista cred că este însă mai lungă. Revista L’Obs îi dedică un întreg dosar plasînd pe copertă o fotografie în alb negru a lui Macron din care mai, mai că ne vine să credem că preşedintele Franţei este un periculos autocrat. Iar cotidianul Libération îşi exprimă clar dezamăgirea că Emmanuel Macron, care şi-a început cariera în rîndurile stîngii, a devenit acum un “preşedinte de dreapta”. Aproape tot ceea ce se spune deci despre Emmanuel Macron este marcat de poziţionare politică.
Recent, unii studenţi aflaţi în grevă la Paris, care se opun unei reforme universitare lansată de executiv, denunţau, citez, "dictatura macroniană”. De altfel multe voci din rîndurile stîngii îl acuză că tot ce decide decide singur, fără să ţină seama de părerea echipei sale.
Cînd opiniile sunt atît de politizate este de fapt greu să avem o privire obiectivă asupra acestui prim an de mandat “macronian”. Cotidianul Le Monde se vrea mai echilibrat şi încearcă un bilanţ scrutînd punct cu punct reformele preconizate de Emmanuel Macron la ora la care era candidat. In total candidatul de atunci la prezidenţiale anunţase 85 de reforme ambiţioase. Astăzi, arată Le Monde, 8 sunt realizate, 45 în curs de realizare, 6 parţial realizate, 24 într-o fază incertă şi 2 abandoante. (Mai multe detalii AICI)