În REVISTA PRESEI de astăzi, stiripesurse.ro vă propune o analiză a jurnalistului Cristian Unteanu pe tema scăderii drastice a popularității președintelui francez Emmanuel Macron.
Adevarul:
Care este explicaţia?
Este posibil ca opinia publică franceză să fie dominată de acelaşi tip de reacţie de neîncredere care afectează serios sau chiar foarte profund în unele cazuri, poziţia marilor partide politice tradiţionale, cele mai multe, de ani de zile, angajate într-o formulă de discurs european ce a devenit de neînţeles în măsura în care el vorbeşte de valori percepute de o parte a opiniei publice ca opozabile grijilor de fiecare zi, insecurităţii sociale şi stagnării sau evoluţie pozitive infime pe pieţele economice.
Este limpede, acum, că în acest moment, fie că ne place sau nu, se încheie un ciclu politic foarte lung care, la nivelul partidelor politice mainstream, a coincis cu naşterea, consolidarea şi extinderea geografică a proiectului european. Argumentul, de valoare incontestabilă, a fost că a reuşit să asigure o lungă perioadă de pace în care economiile occidentale au reuşit să se dezvolte şi să asigure populaţiei un nivel fără precedent de bunăstare şi de siguranţă aproape absolută a zilei de mâine. După căderea Zidului Berlinului, acest vis a dat substanţă tuturor mişcărilor politice care, în statele post-comuniste, au văzut singura speranţă de dezvoltare care, alături de securitatea reprezentată de NATO, putea să le schimbe fundamental sensul existenţei de până atunci. Şi aşa a şi fost, diferenţele de dezvoltare ulterioare fiind date de capacitatea claselor politice naţionale de a şti să profite de oportunităţile oferite şi să folosească din plin TOATE canalele de obţinut bani europeni pentru priorităţile naţionale.
Numai că, acum, suntem în momentul în care acest vis european bazat pe principiul solidarităţii şi coeziunii, în primul rând pe plan social şi economic, se găseşte într-un punct critic, într-un moment de balans deosebit de primejdios. Se simt încă efectele marii crize economice şi sociale, se tot vorbeşte despre acumularea de nori de furtună care anunţă o nouă criză sistemică de foarte mari proporţii, relaţiile politice din cadrul spaţiului occidental se degradează, iar entităţile componente par să înceapă să devină opozabile. Fricţiunile din perioada de dinainte de ajungerea lui Trump la Casa Albă au devenit componente foarte evidente şi active ale unui conflict economic care se transformă pe zi ce trece într-un război economic greu şi de uzură. În interiroul spaţiului european au apărut disensiuni majore între cei care merg pe ideea consolidării formale a proiectului european existent, întărind formulele de colaborare între cei care vor, pot şi au cu ce şi anunţând o disponibilitate de cooperare punctuală şi cu ceilalaţi membri ai clubului. (Mai multe detalii AICI)
contributors.ro:
„Erdoğan la Berlin” ar fi părut, până acum câteva luni, cel mult titlul unui film ieftin de ficţiune sau, mai rău, al unui joc stupid pe calculator. Dar iată că astăzi este o ştire reală, nu e fake news, se întâmplă de-adevăratelea şi, în anumite condiţii, ar putea chiar avea un impact puternic asupra politicilor UE şi ale Turciei, în anii care urmează. Nu este o certitudine, desigur, faliile fiind adânci, dar posibilitatea există, mai ales că ceea ce există cu siguranţă este nevoia reciprocă a unei resetări a relaţiilor turco-germane (europene).
Istoria recentă, a secolului XX, ne spune că Germania şi Turcia au avut mai degrabă relaţii bune decât proaste. Turcia republicană a ales neutralitatea în al Doilea Război Mondial (după dezastrul Imperiului Otoman din Primul Război Mondial, alături de Germania imperială, şi ocuparea Istanbulului de către aliaţi), neutralitate menţinută până în februarie 1945. Până la moartea sa, în noiembrie 1938, Mustafa Kemal Atatürk a refuzat asocierea politică şi ideologică a Revoluţiei Turce, pe care a condus-o din 1922, cu Revoluţia Bolşevică şi cu Uniunea Sovietică, preferând calea occidentalizării ţării. Ismet Inönü, care i-a succedat la preşedinţia republicii, a mers pe calea neutralităţii. Chiar şi în această neutralitate, Turcia a semnat cu Germania nazistă un Tratat de colaborare economică substanţial, iar cronicarii spun că Ankara a avut relaţii strânse cu Berlinul aproape pe toată durata conflagraţiei, până când a devenit evident că Hitler va pierde războiul. Mai târziu, în anii 60-70, „importul” masiv de forţă de muncă din Turcia şi trenurile cu muncitori turci aşteptaţi cu fanfara în gările oraşelor germane care se reconstruiau au dat semnalul Acordului de asociere a Turciei la Comunitatea Europeană. O Turcie care devenise deja, din 1952, membră a NATO.
Criza relaţiilor politice turco-germane este de dată mult mai recentă şi, aşa cum s-ar putea vedea curând, a fost probabil temporară. Acum, redefinirea poziţiei Germaniei faţă de Turcia şi noua deschidere a Berlinului par mai degrabă „opera” social-democraţilor din Marea Coaliţie decât a prudentei Angela Merkel. Preşedintele federal Frank-Walter Steinmeier este, aşa cum se ştie, social-democrat, fost ministru de Externe. Dar semnalul politic iniţial l-a dat în august Andrea Nahles, noul lider al SPD, care s-a pronunţat clar pentru sprijinirea economico-financiară a Turciei, aflată într-un moment de criză şi de devalorizare dramatică a lirei turceşti.(Mai multe detalii AICI)
Ziarul Financiar:
Pe de o parte nimeni nu vrea să crească o „concurenţă la sân”, dar pe de altă parte, fără alţi jucători, pieţele nu cresc. Degeaba eşti singur pe o piaţă care inevitabil va rămâne o piaţă mică.
Fără concurenţă, fără competiţie, lucrurile ajung la un anumit nivel, dar după aceea se blochează. Pentru ca economia şi businessul românesc să crească, trebuie să existe antreprenori, noi generaţii de antreprenori care să ducă afacerile mai departe.
Dacă tot ce-ai acumulat în timp în viaţa profesională rămâne într-un fişier ascuns undeva în cloud, atunci de unde să înveţe noua generaţie de manageri şi chiar de angajaţi? Şcolile din România sunt teoretice, cu o materie ancorată în anii ’80, şi cu profesori poate bine intenţionaţi, dar care nu pot să vorbească despre experienţa lor practică pentru că nu o au.
Dacă cei din business – antreprenori mai mari şi mai mici – nu vor deveni profesori, adică la 50-60 de ani să aibă puterea să se retragă din execuţie şi să încerce să-i lase pe alţii, atunci noile generaţii, şi aşa total diferite, nu vor avea de la cine să înveţe, iar afacerile vor scădea sau vor dispărea natural.
Dacă vreţi ca businessul să meargă înainte, trebuie să deveniţi profesori, trebuie să-i învăţaţi pe alţii ce să facă atunci când nu veţi mai fi. Şi în acest fel veţi deveni colegi cu Jack Ma, care a zis că nu vrea să moară într-un birou, adică la muncă, ci pe o plajă. (Mai multe detalii AICI)