Dintr-o jenă de a gândi oroarea și-a o reda în cuvinte, am evitat să scriu, măcar câteva rânduri, despre ceea ce m-a șocat și dezgustat cel mai mult în perioada pandemiei. Mă refer la victimele covidului din spitale. La cei morți și vârâți, în pielea goală, în saci de plastic. Ca niște gunoaie, de care societatea vrea să scape, rușini de care n-ar mai vrea să știe. Demnitatea și respectul în fața morții sunt abolite. Precum într-un abator.
Zile la rând, mi-am imaginat că-i văd pe cei dragi vârâți în asemenea saci. Părinții, pe apropiați. Obsesiv. Și simțeam că-s gâtuit, fără să fiu în stare să articulez niciun sunet. Grozăvia fără o motivație logică necontestabilă era o povară care creștea doar tăcerea. Ce să zici, cum să zici, ca să rămâi ceea ce ești în fața bestialității?
Acum îi înțeleg cu adevărat pe supraviețuitorii lagărelor de concentrare și ai pușcăriilor politice, care aveau un fel de pudoare sau reținere să povestească trecutul, la documentarea pentru câte un articol. Ori pur și simplu când refuzau să-și reamintească față în față ce au îndurat. Pierzi din omenesc rostind neomenescul aplicat oamenilor. Cumva, te umpli de bestialitatea bestiilor, adevărul fiind peste limita suportabilității. Cuvintele sunt prea mici pentru nedreptățile rulate sistemic, rece, unde sentimentele sunt aneantizate.
Morții îngropați goi în saci de plastic sunt o rușine pentru civilizație.
Cum mai putem să ne pretindem oameni procedând așa, mai ales după Auschwitz, unde moartea a fost total desacralizată? Chiar n-am reținut nimic din istorie? E atâta lipsă de umanitate, că și revolta e o autosfâșiere.
Alexandru Petria, scriitor.