Publicistul Ion Cristoiu readuce în atenţie o observaţie a lui Pamfil Şeicaru, care constata că românul este interesat de persoane şi nu de idei sau programe politice, observaţie valabilă şi astăzi, când Coaliţia de Centru Dreapta a trecut la tăieri de salarii și refuză să crească pensiile.
Redăm integral editorialul publicat pe cristoiublog.ro:
Cartea lui Victor Frunză, Destinul unui condamnat la moarte – Pamfil Şeicaru, apărută la Editura Victor Frunză, Bucureşti, 2001 se deschide cu descrierea unei secvenţe petrecute pe 8 august 1944 la Trustul Curentul:
„În acea zi fierbinte de august, coaptă ca un pepene, cum sunt verile la noi, la redacţia ziarului, în biroul spaţios şi puţin demodat al directorului, se ţinea o reuniune ceva mai puţin obişnuită. Fuseseră convocaţi acolo toţi apropiaţii lui. Nu prea era timp de stat la vorbă, de aceea directorul le comunică hotărârea sa de a se retrage de la conducerea gazetei, spunându-le că în zilele următoare va pleca din ţară. El îi anunţă că «va lua drumul Madridului», unde intenţionează să rămână mai mult, în orice caz până la sfârşitul războiului. Ceea ce se spunea până atunci în şoaptă şi o ştiau toţi, primea o adeverire publică. Foiala din capitală era aceea de aşteptare a unor evoluţii salvatoare, în momentul în care armatele ruseşti se aflau pe teritoriul ţării, când bombardamentele aliate continuau în forţă, mareşalul fiind pus în mare dificultate. `Vin ruşii!` era vorba la ordinea zilei, ţinând uneori loc şi de salut. Soluţii salvatoare nu se arătau, americanii, era clar că nu aveau niciun gând să le-o ia înainte. Cum nu coborâră din ceruri nici pe urmă.
Directorul citi ceea ce urma să fie o scrisoare de demisie, care mai târziu a putut fi citită şi în ziar:
`Lupta mea încetează. Nu mai am nimic de retractat, nimic de repetat dintr-o luptă străbătută de dogoarea unei convingeri. Dacă lupta a fost pierdută, nu înseamnă că a fost nedreaptă cauza. Aş vrea ca evenimentele să-mi dovedească netemeinicia temerilor mele şi fericit aş fi, chiar cu preţul unei existenţe pribege pentru restul vieţii, să nu fi avut dreptate şi o colaborare cu Rusia sovietică să fie posibilă, România păstrându-şi întreaga ei suveranitate.
Lupta mea încetând, nu mai am nici un rost de a conduce mai departe Curentul.`
Şeful publicaţiei nu era un sentimental. Şi totuşi, ceea ce a urmat vădea patetism şi căldură, din partea unui om care afişa un realism rece şi calculat: el împărţi celor prezenţi cămăşi, da, cămăşile sale – cele care probabil nu-i încăpuseră în bagajele expediate deja – şi cravate. Toate, din cele mai fine”.
Potrivit lui Victor Frunză, pe 9 august 1944:
„Pamfil Şeicaru a plecat din Bucureşti la ora 5 dimineaţa, cu automobilul său personal, care trăgea o remorcă, în care erau depozitaţi, probabil în bidoane, vreo opt sute de litri de benzină, calculaţi a-i ajunge până la Madrid. Se ferea de ochii indiscreţi ai germanilor, pentru că aceştia aveau dispoziţia să urmărească îndeaproape orice mişcare de trecere a frontierei de către o seamă de `somităţi` române”.
Vești importante pentru toți pensionarii! De ce noi modificări radicale vor avea parte
Cu două zile înainte, pe 7 august 1944, se întîânise cu Mareşalul la Olăneşti, care i-a dat misiunea de a înfiinţa la Madrid două publicaţii săptămânale – în franceză şi engleză – pentru a apăra cauza României după semnarea Armistiţiului cu sovieticii (Mareşalului nici nu-i trecea prin cap că Armistiţiul va fi semnat de comunişti şi nu de el!). Victor Frunză redă în carte relatarea discuţiei de către Pamfil Şeicaru în articolul Lămuriri preliminare din Curentul (München, miercuri, 11 ianuarie 1978). Citez din cartea lui Victor Frunză:
„Înaintea plecării sale pe care Actul de acuzare din procesul lotului de ziarişti o menţionează ca fiind 12 august 1944, a mai avut unele contacte importante. Deşi mai făcuse o seamă de călătorii în Portugalia şi Spania, când s-a vorbit de unele «misiuni», precedate şi urmate tot de consultări cu Mihai Antonescu (`Ică`), nu se poate susţine neapărat că o întâlnire cu ministrul de Externe avea la bază şi de această dată primirea unei noi însărcinări, după cum nu se poate şti nici că se urmărea doar a se acorda plecării sale la Madrid imaginea unei delegări oficiale. În orice caz, la 7 august `îl văzuse` pe mareşal la Olăneşti, cu care a avut o `lungă conversaţie`, `mai exact am ascultat expunerea situaţiei pe care o făcea conducătorul ţării, am primit şi instrucţiunile ce mi le dădea pentru plecarea mea imediată la Madrid`. Esenţa expunerii mareşalului consta în enumerarea punctelor de tratative de armistiţiu duse la Stockholm, direct cu partea sovietică, deja obţinute (trei puncte), fiind în discuţie încă două, după care, aşa cum spunea Ion Antonescu, armistiţiul urma să se semneze. «Dar ştiu prea bine că ruşii dacă semnează, relata Pamfil Şeicaru spusele mareşalului, nu înseamnă că vor respecta angajamentele luate. [...] De aceea trebuie să avem posibilitatea de a avea un mijloc de denunţare a tuturor încălcărilor ce sigur le vor face ruşii. M-am gândit bine la siguranţa de a putea să avem două publicaţii săptămânale, una în limba franceză şi alta în limba engleză. Singura ţară este Spania. [...] De aceea pleci la Madrid şi vei căuta să obţii autorizaţia de apariţie şi ulterior fie că vei găsi o tipografie de cumpărat, fie de închiriat. Mijloacele îţi vor sta la dispoziţie pentru a începe imediat ce ajung să semnez armistiţiul. Ţi se va da de Mihai Antonescu ordinul de a acoperi primele cheltuieli»”.
În străinătate, spre deosebire de alţi ziarişti fugiţi din ţară (Stelian Popescu, de exemplu) Pamfil Şeicaru n-a jeluit pe cuptor România cotropită de ruşi. A scris şi publicat în acelaşi ritm în care scrisese şi publicase în România, din ianuarie 1927 pînă pe 8 august 1944. Şi nu pentru că respecta indicaţiile lui Ion Antonescu, demult răsturnat de la Putere şi chiar executat, ci pentru că era un gazetar înnăscut. Cum să stea cu mâinile în sân un gazetar înnăscut? Un gazetar înnăscut moare cu condeiul în mână.
Aşa cum am mai observat şi altădată, opera lui Pamfil Şeicaru din exil e net superioară celei din ţară. Un motiv poate fi şi faptul că în ţară multe dintre comentariile sale ţineau cont de interesele Trustului Curentul, şi de conjuncturi. În plus, activitatea de comentator era doar una dintre activităţile celui care era patron de Trust, om politic, om bogat. În străinătate, Pamfil Şeicaru are condiţiile cerute de scrisul profund.
Victor Frunză i-a strâns în mai multe volume o parte din articolele publicate în străinătate. În volumul trei din Scrieri găsesc mai multe articole grupate în seria Constituţia şi partidele, şi publicate în Chemarea în 1950. Primul articol Constituţia şi partidele, apărut în Chemarea, din 20 august 1950, mă surprinde prin primele rânduri, dedicate poziţiei românului faţă de politică:
„Românul are o înclinare, ceva mai mult chiar, o pasiune pentru politică. Ceea ce este însă caracteristic acestei pasiuni, este indiferenţa lui faţă de ideile politice şi interesul deosebit pentru persoane. O uşurinţă verbală, o sprinteneală a inteligenţei îi înlesnesc să prindă, fireşte superficial, sensul situaţiilor; o siguranţă plină de suficienţă face din orice român o pitorească speţă umană. Toată lumea vorbeşte de toate, fără ca nimeni să se simtă stingherit că nu ştie nimic; îndrăzneala afirmaţiei, faconda, pot înlocui o pregătire temeinică. Pentru enciclopediştii neantului de cultură era logic ca politica să însemne doar o chestie de relaţii, de instinct oportunist cu abile ajustări succesive. «Mie îmi spui?» sau «Lasă că ştiu eu!» definesc cele două invariabile manifestări ale suficienţei noastre.
De aceea nu e deloc surprinzător că nimeni nu şi-a dat osteneala să citească Constituţia, (este vorba de aceea de la 1923, abrogată prin lovitura de stat de la 12 februarie 1938 şi repusă în vigoare la 2 septembrie 1940) ca să înţeleagă mecanismul constituţional.
Mai există însă o scuză, aceasta valabilă în emigraţie: nu cred că există multe exemplare, iar aşa-zişii împuterniciţi ai celor trei partide nu aveau nici un interes s-o facă să circule, presupunând că ei i-ar cunoaşte conţinutul”.
Pamfil Şeicaru intervine cu seria de articole în controversa din exil dintre reprezentanţii partidelor interbelice în chestiunea . Mustrarea din finalul citatului îi vizează pe cei care în exil discutau despre mecanismul constituţional românesc fără să fi citit Constituţia din 1923. Că românii din exil discutau pe rupte despre Constituţie fără s-o fi citit, pare mai de înţeles dacă ne gîndim că – aşa cum îi scuza Pamfil Şeicaru – nu beneficiau de prea multe exemplare ale Constituţiei. Pare mai greu de înţeles însă că în România de azi se scrie în presă, se discută la televiziuni, se afirmă în conferinţe de presă puncte de vedere, opinii, păreri şi axiome despre documente pe care nimeni nu le-a citit. Pare doar. Pentru că la o privire mai adâncă vei descoperi că în România se discută cu patimă despre o chestiune fără ca ea despre ea să fi citit cineva ceva.
E una dintre notele de actualitate ale articolului scris şi publicat de Pamfil Şeicaru în 1950, departe de ţară şi de bibliotecile româneşti.
O altă notă, poate cea mai importantă, se referă la ceea ce Pamfil Şeicaru numeşte interesul românului pentru persoane şi nu pentru idei, pentru programe politice. Românul votează cu orice. Cu inima, cu hormonii, cu testiculele, cu laba piciorului, cu ficatul, numai cu creierul nu. M-am convins de asta de a lungul perioadei poreclite postdecembriste. Am întîlnit oameni săraci, beneficiari ai politicii sociale a PSD, care au votat împotriva lui Adrian Năstase şi cu Traian Băsescu. De ce aţi votat cu Traian Băsescu? i-am întrebat, reamintindu-le că biruitorul din 2004 nu şovăia să anunţe o politică de Dreapta, denunţînd înlesnirile sociale ca pomeni PSD-iste. Pentru că-i simpatic – mi se răspundea. Pe Adrian Năstase nu l-am votat, pentru că nu ne place de mutra lui. Argumentul Nu ne place de mutra lui domină opţiunile românilor. Şi pe cele de vot şi pe cele politice, şi pe cele privind liderii de opinie. Sînt sigur că mulţi români nu mă citesc sau nu mă urmăresc la televizor fără nici o legătură cu viziunea mea despre lume, cu opiniile mele social-politice. Pur şi simplu nu le place de mutra mea.
Cu atât mai valabilă e observaţia lui Pamfil Şeicaru în aceste zile, când Coaliţia de Centru Dreapta a trecut la tăieri de salarii, refuză să crească pensiile, desfiinţează gratuitatea călătoriilor pe CFR pentru studenţi. Gratuitatea a fost introdusă de Guvernul PSD la finele lui ianuarie 2017. Studenţii au profitat din plin de această gratuitate. Da, dar când a venit vorba să voteze, au votat partidele de Dreapta. De ce? Pentru că partidele de Dreapta sînt cool, în timp ce partidele de Stânga nu sunt.
La fel a fost şi cu medicii. Guvernarea PSD a crescut salariile celor din Sănătate pînă la transformarea unei spălătorese dintr-un spital într-un ministru. Cei din Sănătate s-au grăbit să voteze însă partidele de Dreapta. Pentru că sînt cool. Studenţii nu vor mai avea gratuitatea dăruită de PSD. Credeţi că nu vor vota mai departe partidele de Dreapta? Sigur vor vota. Pentru că partidele de Dreapta sunt cool. Sunt sigur că şi mulţi pensionari, sărăciţi de Guvernarea de Centru Dreapta, vor vota în continuare cu PNL, cu USRPLUS. Nu de alta, dar pe Facebook, cei de Centru Dreapta sunt cool.