Una dintre multele broşuri turistice despre Heidelberg sună astfel din trâmbiţa publicităţii:„Alături de Acropole al Atenei şi de Castelul Versailles, ruinele castelului Heidelberg fac parte din curiozităţile de văzut ale Europei”, spune publicistul Ion Cristoiu.
Redăm editorialul lui Ion Cristoiu:
Doar de dragul dâmbului
Una dintre multele broşuri turistice despre Heidelberg sună astfel din trâmbiţa publicităţii:
„Alături de Acropole al Atenei şi de Castelul Versailles, ruinele castelului Heidelberg fac parte din curiozităţile de văzut ale Europei”. Nu cred că există bărbat care să nu fi trecut pe la frizer cel puţin o dată în viaţă.
A merge la frizer nu-ţi schimbă cu nimic cursul destinului.
Frizerul te tunde, pentru că între timp ţi-a crescut părul.
Din nenorocire, de cum a terminat de clămpănit cu foarfeca în jurul ţestei tale, părul începe să crească la loc.
Vizitarea Castelului Heidelberg e asemănătoare mersului la frizer. Altfel spus, deşi n-ai nici un chef, trebuie neapărat să-l vizitezi. Nu de alta, dar toate ghidurile îl plasează pe primul loc între obiectivele turistice de văzute în Heidelberg. Toate ghidurile consacră faimosului Castel un spaţiu amplu în primele lor pagini.
Spre deosebire de istoriile altor ţări, cea a Germaniei nu m-a pasionat prea tare. Cu excepţia, desigur, a perioadei hitleriste.
Castelul Heidelberg nu-mi trezeşte nicio emoţie.
Poate şi pentru că aici nu s-a petrecut nici un fapt cât de cât mai deosebit.
N-a fost nici o crimă, nici o sinucidere, nu s-a semnat niciun tratat continental şi nu s-a practicat nici un asediu.
Merită însă efortul de a ajunge la Castel din cel puţin două motive:
– urcatul cu trenuleţul.
– priveliştea Oraşului admirată de pe dâmb.
Dincolo de plimbatul în sus şi-n jos cu funicularul, distracţie mai nimerită pentru puradei decât pentru oamenii serioşi, cu credite la bănci, Castelul Heidelberg e acel gen de obiectiv turistic pe care-l bifezi căutând cu disperare un argument că a meritat să dai banii.
Şi acest argument poate fi scălâmbăiala în jurul Marelui Butoi.
Ghidul Heidelbergului e categoric în această privinţă:
„Vizitarea Marelui Butoi e inclusă în preţul de intrare în curtea Castelului şi niciun vizitator nu trebuie s-o scape”.
Ce e Marele Butoi?
Un recipient în care prinţii electori ţineau vinul reclamat de petrecerile de la Castel.
Ghidurile jură că e vorba de cel mai mare butoi din lume care a fost umplut cu vin vreodată.
Nu de asta Marele Butoi se numără printre cele mai vizitate obiective din incinta Castelului.
Turiştii au la dispoziţie un soi de arteră de circulaţie care urcă până deasupra butoiului, face o acoladă, după care coboară.
Operaţiunea e seducătoare în sine, altfel nu-mi explic mulţimea care face coadă pentru a se învârti în jurul Butoiului.
*
Banca lui Goethe
Slavă Domnului că marele personalităţi sunt oameni şi nu dispozitive!
Oameni fiind, marile personalităţi s-au născut, au băut şi au mâncat, au făcut şcoala undeva, s-au însurat şi au murit, tot undeva.
În unele cazuri marile personalităţi au stat pe o bancă.
E cazul lui Goethe, despre care ghidurile jură că între 1814 şi 1825 a făcut numeroase plimbări în Parcul Castelului Heidelberg.
A vizita un parc înseamnă a face tropa-tropa pe alei. Oricât de mare ar fi personalitatea, tălpile sale nu reuşesc să-şi pună atât de tare amprenta pe pietrişul unei alei încât urma să rămână acolo fixată de-a lungul secolelor.
Dacă însă personalitatea se opreşte pentru a-şi trage sufletul şi se aşează niţel pe o bancă, sunt şanse serioase ca momentul să contribuie la PIB-ul unei ţări.
În Parcul Castelului Heidelberg, pe latura din buza dâmbului, în stânga, se găseşte o bancă despre care ghidurile spun că e a lui Goethe.
Cine n-a auzit despre Goethe înseamnă că n-a citit Wikipedia.
Şi cum despre Goethe nu se poate să nu fi auzit c-a fost poet, mulţi vizitatori ai castelului găsesc de cuviinţă s-o pornească prin parc în căutarea băncii pe care a stat Goethe.
Şi, odată descoperită ce altă plăcere poate fi mai mare decât cea de a te aşeza şi tu cu fundul pe locul pe care a stat, în urmă cu două secole fundul lui Goethe?!
Plăcere la care m-am dedat şi eu.
Mai ales că mă plictisise de moarte vizitarea Castelului.
Nu de alta, dar după atâtea călătorii de cunoaştere în străinătate, am capul plin nu numai de catedrale, muzee, case memoriale şi pietre istorice din motive care-mi scapă, dar şi de castele. În Germania, unde tot omul pare să fi avut un castel mai degrabă decât o nevastă, am văzut atîtea castele că le-am uitat pe toate.