Dintr-o eroare de calcul chimic, Nissanul Pathfinder pe care îl umpluse cu material explozibil – și care urma să ucidă zeci de trecători din Times Square prin efectul de șrapnel – a început să scoată fum, dând timp echipelor de pirotehniști să acționeze. Când cumparase mașina, expediase un email către vânzător și folosise o cartelă pre-pay. Mai că nu lăsase o carte de vizită la locul atentatului.
Cu toate astea, a fost prins în ultima clipă, când avionul său spre Dubai – si apoi Pakistan – începuse deja manevrele de decolare. Motivul? Intimitatea lui. Sacră și protejată. Dreptul lui de a avea o cartelă pre-pay anonimă, de la care să comande propan, fertilizanți azotați și mașini-capcană. Dreptul de a accesa, fără a-și declina identitatea, o rețea Wi-Fi dintr-o cafenea oarecare, putând să trimită de-acolo, cu riscuri mici, mesaje către coordonatorii din Pakistan ori amenințări teroriste către Lumea Liberă. Aceste drepturi aproape că l-au făcut scăpat pe teroristul nărod Faisal – și au lasat în libertate zeci de alți jihadiști mai abili, pe care nici măcar nu îi cunoaștem din cauza slăbiciunii noastre pentru ”intimitate”.
Trăim într-o lume în care responsabilitatea individuală e regula: cardurile bancare sunt personalizate, mașinile sunt înmatriculate, oamenii au cod numeric personal, Internetul e accesat cel mai adesea de la o rețea proprie, cu proprietar cunoscut, iar telefoanele sunt utilizate în mod normal grație unui abonament personal. Răspundem așadar de faptele noastre sociale – chiar și atunci când aceste fapte se limitează la un apel telefonic sau la un mail. Ori, când asta e regula, trebuie să existe un motiv extrem de consistent pentru a fixa și apăra o excepție. Pentru a spune, cu alte cuvinte: trebuie să existe un spațiu în care regula responsabilității individuale e abolită; în care poți să faci orice, dar nu în nume propriu și fără teama de consecințe.
Aceasta este lumea pre-pay sau a rețelelor Wi-Fi publice: o insulă de ”intimitate” într-un ocean de responsabilitate personală. Facem însă rar exercițiul de a ne întreba, aplicat: în ce constă, totuși, această ”intimitate”? Ce păzim cu atâta grijă? Accesul la vreun site erotic? E legal, se face de oriunde, e cam peste mână, din multe puncte de vedere, să mergi la cafenea pentru asta. Mesaje lubrice? Se dau milioane de pe telefoane cu abonament – și totuși serviciile secrete n-au publicat tomuri de semesistică picantă. Convorbiri esențiale cu mama ale unor conspiraționiști anxioși, convinși că CIA ține să știe precis ce salată vor ei să mănânce la prânz?
Nu e mai logic, totuși, să presupunem că această ”intimitate” funcționează în beneficiul celor care depășesc limitele legii? Al pedofililor, care folosesc rețele publice de Internet; al infractorilor și teroriștilor, care utilizează telefoane burner; al șantajiștilor; al hărțuitorilor, deghizați sub tot soiul de nume pe rețelele sociale?
Multe din aceste riscuri ar fi eliminate – și în multe țări asta se întâmplă deja – dacă am accepta o generalizare a principiului responsabilității, oferind acces la cartele pre-pay sau Internet public în baza unei simple declinări de identitate. Dar Curtea Constituțională a României nu a fost pregătită pentru acest pas; pentru ea, dreptul la o intimitate greu de definit este mai important decât posibilitatea de a opri operativ un terorist dispus să ne încalce spațiul intim de-a dreptul c-o bombă.
Ce stă, de fapt, în spatele acestui refuz? O teamă difuză, profund neavizată tehnic, de ”abuzurile serviciilor”, pe care am întâlnit-o adesea și în comisiile de specialitate din Parlament. Oameni care nu înțeleg mai deloc ce este un IP, care nu cunosc noțiunea de percheziție informatică, se tem, totuși, de nu-știu-ce complot din ”Teoria conspirației”. Ori la mijloc e o incoerență gravă: serviciile speciale primesc de la societate, în baza unor legi clare și restrictive, misiunea de a o proteja; apoi, prin demersuri precum cel al CCR, societatea se protejează de protecția pe care vrea să o primească, blocând demersuri esențiale pentru apărarea sa.
De cine ne protejăm, de fapt? Dacă inamicul sunt teroriștii, este corect să dăm profesioniștilor legislația pe care o cer pentru a-și putea face meseria. Dacă ne este frică de servicii, atunci să nu le mai trasăm acestora sarcini pe care, mai târziu, tot noi le șicanăm pe cale legislativă.
E o opțiune care cere consistență și hotărâre, nu temeri imature și cam populiste.