Victor Ciorbea nu-i chiar un politician cu posteritate triumfală: scurtul său mandat de primar al Capitalei reușește să se piardă în umbra rafinatului om de stat Viorel Lis; răstimpul în care a fost premier e, poate, cel mai caraghios și haotic din istoria nouă a României, fiind marcat de ședințe nocturne interminabile, sfezi mahalagești și intervenții decise ale faimosului BCCC al PNȚCD; în sfârșit, talia sa de om de partid e conturată de performanța de a pierde puterea în favoarea unui politician care s-a remarcat constant prin scoruri de 1% în alegeri și prin agitațiunea pe care o provoacă în studiourile de televiziune – Aurelian Pavelescu.
Așadar, măsurat la bilanț, klingonianul Ciorbea nu-i chiar un Maniu; totuși, cu toate ciudățeniile lui, omul a reușit să-și păstreze – înșirând eșec după eșec – o oarecare aură romantică, de anti-comunist cinstit, muncitor și sărac, provenit din rândul sindicatelor, capabil să nu se miște de la birou 16 ore și, mai ales, să nu ia mită. Chiar și când țopăia disciplinat după Piedone prin Parcul Tineretului, ca să devină senator PNL, a reușit să-și conserve cumva aura: era caraghios, dar, totuși, caraghiosul nostru de bine.
Acesta e motivul pentru care deriva recentă a lui Victor Ciorbea tine mai degrabă de un eșec moral decât de-o ceartă politică oarecare. Sindicalistul sărac și cinstit s-a dovedit a fi, în fapt, într-un soi de faliment personal, datorând 1.500.000 de euro la bănci pentru o vilă de lux – visul mic și banal al oricărui baron de Mehedinți sau Brăila. Strâns cu ușa de portărei, anti-comunistul din 1996 a acceptat să fie uns Avocat al Poporului de puterea socialistă a lui Hrebenciuc și Sârbu, asigurându-le acestora o instituție docilă și amorfă, care șade cuminte în banca ei, își vede lungul nasului și nu pune probleme stăpânilor roșii. Cine-și face iluzii că, în următorii ani, Avocatul Poporului – marele reformator al dreptei de ieri – va deranja măcar o data, chiar și platonic, pentru statistică, partidul lui Ion Iliescu, nu înțelege minutata lume a adaptării și supraviețuirii.
Dincolo de lupte și înflăcărări politice de zi cu zi, această ipostază – cu un urmaș cândva legitim al lui Coposu și Mihalache lustruind bocancii lui Bunea Stancu și Duicu cu poftă asumată, nu de nevoie, ca la Canal – e tristă și stingheritoare chiar și pentru o țară cu strandarde morale laxe.