Românii au luat plase după plase post-decembrie 1989. Şi una dintre primele a fost apariţia, ca de nicăieri, a lozincii „Fără violenţă!”, imediat după momentele în care a devenit evident că regimul Ceauşescu e terminat.
După ani, am realizat că ea a fost o manipulare reuşită. A domolit din faşă avînturile justiţiariste de care se temeau cei din aparatul Securităţii şi al PCR.
A prins pentru că a fost altoită pervers pe fondul învăţăturilor creştine, după ce au murit oameni pe străzi. A fost o cale de scăpare pentru vinovaţii nelegiuirilor comuniste, care au ajuns să se bucure de ani lungi de pensie. Ca Vişinescu, cu 3000 de lei pe lună, bani daţi şi din buzunarele urmaşilor victimelor. O nedreptate flagrantă, o siluire de două ori a legilor moralei.
Dacă s-a văzut că manipularea a reuşit prima oară, ea a fost perpetuată la fiecare manifestaţie de după Revoluţie. Doar le-a convenit actanţilor puterii, oricare a fost ea.
Care politician nu doreşte manifestaţii- panseluţe, prilejuri de defulări controlate, inofensive? Cărui politician îi tremură într-adevăr mîna şi bărbia, dacă ştie că nemulţumiţii nu depăşesc anumite limite pentru obţinerea revendicărilor? Ei, care rezonează percutat doar la teamă... Şi ţin socoteală numai de cei în stare să le pericliteze vital poziţiile. La o adică, de ce să-şi respecte promisiunile, că tot sunt amputaţi de conştiinţă, cînd îşi dau seama că singurul lor risc e, eventual, să nu fie realeşi, dar cu sumele din furăciuni rămase, pe cît posibil, intacte în conturi?
„Fără violenţă!” a blegit societatea, castrînd-o, a transformat mitingurile în pseudo- jocuri de salon. Şi, treptat, a inculcat ideea inutilităţii oricăror proteste. A deschis cîmp de manevră generalizării corupţiei.
În prezent, justiţia n-ar avea de întors atîtea dosare îndelung prăfuite, dacă gestionarii treburilor ţării s-ar fi învecinat cu frica. De ea le pasă, fiţi siguri!