Statul este cel mai prost administrator, spunea Dinu Patriciu. În orice discuţie, interviu sau dispută am avut cu el, acesta era argumentul lui suprem când venea vorba despre stat şi economie. Şi avea dreptate.
Ideea că statul trebuie să organizeze anumite companii, din care să scoată un profit, de pe urma căruia să beneficiem noi toţi - este o copilărie. În teorie, pe hârtie, poate suna bine. Dar teoria şi ciorna nu iau în calcul corupţia endemică, clientelismul mafiotard, apucăturile de lideri absoluţi şi eterni pe care le au toţi politrucii puşi temporar şefi la vreun minister sau vreo autoritate. Dar mai ales, ideea unor politicieni că instituţiile statului sunt nişte vaci de muls pe care trebuie să le tapeze de bani prin firmele unor prieteni. Aşa stau lucrurile în România. Normal că politicienii corupţi vor argumenta că este bine ca statul să ia sub pulpană cât mai multe domenii, pentru că astfel ei pot pune un politruc incompetent şi manipulabil la şefia unui minister sau autoritate, iar astfel el va avea în pixul lui semnătura care autorizează trimiterea unor miliarde spre contul cui trebuie, pentru o lucrare care costă de fapt milioane.
Să comparăm Poşta Română cu companiile de curierat. Să comparăm CEC cu băncile private. Să comparăm Romtelecomul anilor '90 cu companiile de telefonie mobilă intrate pe piaţa românească tot în anii '90. Să comparăm Loteria Română (ca deţinător al mărcii Pronosport) cu agenţiile private de pariuri sportive. Să comparăm TVR cu televiziunile comerciale. Să comparăm Agerpres cu Mediafax. În unele domenii nu avem ce compara. Statul este un prost administrator şi nu poate supravieţui decât dacă nu există concurenţă. Aşa de dulce trăiesc şefii regiilor de termoficare din municipii şi oraşe. Dinozauri incompetenţi care angajează rude leneşe sau panarame cu mintea doar la poşete. Din aşa o structură nu are cum să transpară calitatea şi competenţa. Dacă ar fi fost private şi pe o piaţă competitivă, dinozaurii, nepoţii şi panaramele ar fi fost date afară.
Să comparăm acum şcolile de stat cu şcolile private. Spitalele de stat cu spitalele private. În discuţia despre legalizarea şpăgii, un afon precum Nicolae Bănicioiu nu are cum să aibă habar despre ceea ce se întâmplă în realitate. El crede că pacientul insistă să dea plicul cu bani şi medicul/asistenta, mai mult pudici şi roşind, îl iau de jenă, iar apoi depun onest banii în contul unei fundaţii de ajutorare a copiilor din Somalia. Nu. Medicul cere. Asistenta cere. Dacă nu cer - induc ideea. Altfel - nu te operează. Dacă nu primeşte ceva, anestezistul are grijă să simţi cum eşti tăiat de măcelarul şpăgar care s-a făcut doctor pentru că a auzit că se câştigă bine. Asistentele oricum vorbesc urât şi se poartă mizerabil. Clădirile sunt la fel de renovate prin anii '60, echipamentele medicale sunt tot cele folosite pe Frontul de Est în anii '40, iar cearceafurile au fost ultima dată spălate cu ocazia victoriei lui Ion Iliescu în alegerile din 1990. Dacă te internezi şi nu dai nimic nimănui, rişti să mori în spitalele româneşti de stat. Cine e de vină? Este o temă abordată mereu de şpăgarii medicali. Alţii iau şpăgi de milioane şi fix pe mine m-aţi prins? Asta spune orice asistentă care fără 50 de lei nu se uită la tine, chiar dacă ea crede că este plătită pentru a avea cât mai multe pauze de ţigară. La un calcul simplu, suma şpăgilor date în sistemul de stat este relativ egală cu suma plătită cu cardul pentru un tratament la un spital privat. Doar calitatea serviciului diferă.
Similară stă treaba în Educaţie. Noroc că acum există telefoane care pot filma. Pe vremea în care eu am făcut şcoala nu existau. Acum aflăm de profesori care jignesc elevii, care îi lovesc. Aflăm despre profesori care cer să te mediteze, pentru că altfel nu treci clasa. Cazurile sunt aceleaşi, doar că acum le aflăm public. Cum arată şcolile din mediul rural? Acolo vedem exact grija pe care statul o are faţă de minorii care vor deveni mâine cetăţeni cu drept de vot. Politicienii vor să dea bani pentru biserici, că le-a ieşit dintr-o statistică rece că românii au încredere în Biserică. Românii au mai multă încredere în viitorul copiilor pe care îi au la şcoală! Asta nu se vede în statistici, iar fandosiţii care o fac pe consultanţii politici pe bani mulţi nu pot vedea dincolo de studiile care le-au venit pe mail. Ce gândesc românii afli în metroul din Bucureşti, afli în autobuzul care cară muncitori dintr-un oraş de provincie la o fabrică din zonă, afli din birtul unui sat. Nu afli de la postacii plătiţi de partide să scrie pe net ce vor partidele care îi plătesc. Nu poţi lua pulsul naţiunii din talk-show-uri unde moderatorul încruntat ridică doar mingi la fileu invitatului-prieten. Nu poţi afla ce gândesc românii dacă auzi fluierăturile vreunor membri PSD Sector 6 atunci când a venit Traian Băsescu la parchet, sau strigătele vreunui membru PNL Sector 3 venit să strige la Victor Ponta să îşi dea demisia. Poate nu sunt acestea sectoarele (să zicem...), dar a lua pulsul de la astfel de oameni e ca şi cum vopseşti coşciugul în roz şi spui că este o petrecere veselă.
Discuţia despre legalizarea şpăgii este sterilă. Sistemul este stricat şi trebuie schimbat. Dacă statul tot nu poate să se ocupe, nu vrea, nu ştie şi nici nu este capabil, atunci ar trebui privatizat. Tot. Toate spitalele, clinicile, policlinicile, laboratoarele, institutele. Toate grădiniţele, şcolile, liceele, universităţile, şcolile profesionale sau de ucenici. Aşa cum au fost privatizate fabricile în perioada Privatizării 1.0, aşa se pot privatiza şcolile şi spitalele în Privatizarea 2.0 Asta nu înseamnă automat că oamenii cu venituri mici sau absente trebuie lăsaţi să moară, pentru că nu au bani să plătească tratamentele scumpe de la privat. CNAS poate face un sistem de cupoane sau de compensări, prin care un şomer să poată beneficia de un tratament. Dar acum, trimitem oameni care nu îşi permit un tratament bun la un spital de stat unde sunt supţi de ultima monedă şi pleacă cu operaţia făcută prost sau cu o boală în plus luată din mizeria în care au stat.
Am văzut în Franţa un sistem educaţional complet diferit de al nostru. În România, miroase a peticeală şi altoire a aceluiaşi sistem de învăţământ adus de comunişti în anii '50. În Franţa, orarul arată altfel, există o pauză de două ore, apoi urmează materiile uşoare încă 3-4 ore. Nu există clase de elevi, la care vine un profesor, sala de clasă aparţine unui profesor, iar elevii de la diferite grupe vin în sălile de curs, în funcţie de materiile pe care le-au ales. Acolo nu se practică memoratul materiei ca pe o poezie şi cine memorează mai mult ia notă mai mare, se practică educarea mecanismului de gândire, de selecţie şi de analiză. Acolo sunt observate din timp înclinaţiile elevului spre o materie sau alta, un domeniu sau altul, astfel încât el să se pregătească în acea direcţie. La noi, preferinţa este dată de părinţi, care visează să îşi vadă copilul doctor când el nu stă bine cu Biologia, vor să vadă copilul IT-ist în timp ce el stă prost la Matematică, vor să îl vadă la NASA când el nu înţelege Fizică, vor să îl vadă arheolog la piramidele egiptene când el nu le are cu Istoria.
Comparând ceea ce se studiază în clasa a şaptea în Franţa la o materie, faţă de clasa a şaptea din România, am râde de francezi cu superioritatea săracului din Europa de Est care crede că în final a găsit un domeniu la care este superior bogatului din Europa de Vest. Acea atitudine este doar frustrarea de ţară mică şi irelevantă, pentru că preferăm să fim săraci cu catedrale, decât bogaţi şi cu autostrăzi. Dar sistemul lor funcţionează pe termen lung. Oamenii lor îşi găsesc vocaţia mai rapid decât ai noştri. În România există oameni care au terminat Contabilitate şi apoi vor să fie preoţi (cunosc cazuri) sau au terminat Metalurgie şi devin jurnalişti (cunosc cazuri) sau au terminat Filosofie şi devin economişti (cunosc cazuri). Oamenii care ies din sistemul educaţional francez sunt mai bine pregătiţi, sunt angajaţi eficienţi şi câştigă bine. Oamenii care ies din sistemul educaţional românesc sunt slab pregătiţi în domeniul în care se decid să activeze, eficienţa este umbrită de constanta profesionalizare la locul de muncă sau de lipsa de cunoştinţe şi câştigă prost. Restul, este pasiune, implicare, dorinţa de a performa cu orice preţ sau morcovul că dacă sunt daţi afară nu vor mai avea bani de chirie.
Cu fabrici supradimensionate şi tehnologizate la nivelul lui 1972, când au fost construite, nu o puteam duce mult. Între 1992-96, s-a ţinut mortul pe masa de operaţie la electroşocuri, ca să spunem apoi că a murit pe tura următorului, nu pe a noastră. Acum, avem o creştere economică, nu o stagnare dezorientată sau o scădere accentuată. Avem salarii mai mari decât un pumn de dolari cât câştigam acum 20 de ani. Avem un PIB pe cap de locuitor mai mare decât rezultanta falimentului sistemului comunist. Stăm prost la destule domenii, dar per total este mai bine. Altfel, rămâneam la nivel de Albania, Republica Moldova sau Bosnia-Herţegovina. Sau mai rău, ca un Belarus îngheţat în timp în 1991. Sigur că mândria de a avea o industrie cântată în poeziile proletcultiste ale lui Mihai Beniuc a rămas nostalgicilor care cred că avuţia unei ţări se măsoară în numărul de fabrici şi uzine care scot fum pe furnale, în macarelele care falnic râd în soare pe cuprinsul patriei noastre socialiste în frunte cu cel mai iubit fiu al poporului. Este o generaţie care acum este la pensie şi care peste 30 de ani, când eu voi ieşi la pensie, nu va mai exista decât ca rarisime excepţii prin societate, mai mult imobilizate la pat. Vedeţi ce părere au despre economie adolescenţii care crează aplicaţii pentru sisteme mobile de operare, vedeţi ce părere au tinerii care revin de la muncă din Italia/Spania, vedeţi ce părere au străinii care ne privesc economia obiectiv. Ei nu înţeleg de ce statul ţine cu dinţii de sistemul de Sănătate şi de cel de Educaţie.