Subiectele despre viaţa militarilor n-au dat cine ştie ce opere literare în literatura română, deşi materialul este generos. Cel mai adesea, dacă n-au urmărit să caricaturizeze tipologii, ca Anton Bacalbaşa, au eşuat în propagandă. Cu romanul „Dincolo de stelele reci”, editura Ecou Transilvan, 2015, Horia Muntenuş e printre plusuri, alături de Laurenţiu Fulga, Petru Popescu şi Bogdan Suceavă, numele ce-mi vin în minte.
Dacă, pînă la ora actuală, se ştia şi nu se ştia de Muntenuş ca poet, am impresia că prin romanul de faţă prozatorul dă clasă autorului de versuri. „Dincolo de stelele reci” e o construcţie solidă, păstoasă, fără pagini de prisos, în care, extrem de ciudat, viaţa pîlpîie realist chiar şi cînd e invadată de fantastic. Trecerile de la real spre închipuire (şi înapoi!) nu-s stridente, au alură firească. Aici e meritul incontestabil al lui Muntenuș.
Cartea are în centru întîmplări dintr-o unitate de vînători de munte, relaţiile gradaţi- soldaţi, ofiţeri- soldaţi, relatări despre instrucţie şi manevre, plus explozia unui autobuz plin cu militari, soldată cu zeci de morţi. Episod în care este rănit grav personajul principal, ins fără nume şi prenume precizat, probabil din dorinţa scriitorului de-a contura o imagine generică a soldatului, ceea ce nu găsesc că e cea mai nimerită soluţie. Cam aiurea şi cu aer desuet consider că e şi scrierea cu literă mare a unor cuvinte, pentru a sublinia idei. Peste neajunsurile semnalate, în roman sunt multe pagini de literatură de top, memorabile.
Pe urmele lui Bulgakov, Muntenuş ne aruncă în centrul descrierii, pe 250 de pagini, a delirului comatos, din spital, al soldatului Pistolarnumărulunu, numit pe alocuri şi Talpaţării, unde e loc şi de-o dragoste abia schiţată şi nematerializată, ca un abur, pentru doctoriţa Maria.
Scriitorul reuşeşte să ţină cititorul în tensiune pînă la final, ba chiar generează păreri de rău că s-a terminat cartea, că ești nevoit să părăsești un univers care te-a captivat.
Dacă o să ţină calea prozei, Horia Muntenuş e neapărat de urmărit.