Eminescu a fost un tip căruia i-a plăcut să meargă împotriva curentului. Nonconformist, agresiv și justitiar în gazetarie, poet magistral, prozator așa și așa, amant cam penibil, un om.
Murind tânăr, i-a crescut fulminant cota receptării. Circumstanțele decesului, lovind trambulina talentului său, au propagat numele Eminescu acolo unde este acum.
Ghinion pentru om, cinic spus – profitabil pentru scriitor. Ca percepție în rândurile maselor, a apucat să fie “un mort frumos”. În ceea ce a făcut, Eminescu n-a trișat, a fost el însuși, cu urcușuri și coborâșuri. Un scriitor împovărat cu talent de la Dumnezeu. Dar, cum scria Truman Capote, “când Dumnezeu îți face un dar, îți pune în mână și un bici, și biciul e destinat exclusiv autoflagelării.” A trăit și a murit sub povara suferinței scrisului.
În fiecare an, de 15 ianuarie, în loc să mă bucur de ziua lui Eminescu, reușesc doar să mă nervez. Poetul este folosit pe rol de moaște sfinte, la căpătâiul căreia e îmbulzeală. Înghesuială cu îmbrânceli. Din apropierea de Eminescu, tot soiul de veleitari și politruci încearcă să-ți atragă o porție de vizibilitate publică. Dovezile de prețuire decentă sunt potopite de valurile de fățărnicie, Eminescu ieșind în pierdere.
Pentru scriitorul Eminescu, sunt convins, 15 ianuarie s-a transformat într-o periculoasă antireclamă, sonorizată în fundal de cântarea soților Doina și Ion Aldea Teodorovici, aia cu „Iemineeescuuu…”. Poți atrage potențiali cititori inteligenți cu smiorcăieli, fie și bine intentionate, din corazon, dar vetuste, și cu discursuri de vorbe goale stivuite harnic, cenușii de praf ca haina de mireasă a bunicii, din pod? Pentru mine, răspunsul este nu. Poți mai probabil să-i îndepărtezi și să-i scârbești. De fapt, dincolo de tămbălăul sărbătoririlor, Eminescu rămâne necunoscut românilor. Fiindcă să ai habar de câteva poezii nu înseamnă să-l și cunoști.
În afara celor care sunt presați de programa școlară, în altă ordine de idei, tirajele de 2000 de exemplare ale volumelor lui Eminescu afirmă destul despre realul interes al publicului pentru „Luceafarul poeziei române”.
În timp, scriitorul Eminescu a ajuns o victimă preschimbată în statuie. O statuie mânjită de rujul vulgar al sărutărilor, dar și de nimicnicia acelora care l-au metamorfozat în contramarcă pentru scopuri felurite. În loc să fie sărbătorit, ar trebui redescoperit.