Premium
Filosoful și scriitorul Andrei Pleșu lansează un apel către opoziție și le cere acestora să înțeleagă că numai printr-o unificare a tuturor partidelor pot lupta împotriva PSD. El arată că jocurile și interesele nu vor constitui o altentativă pe care românii să o voteze cu încredere.
”Bun, dar atunci ce rămîne de făcut? Ce propun? Sau trebuie să sfîrșim în resemnare politică și paralizie civică? Nu pretind că am răspunsuri la îndemînă, că am buzunarele pline de „rețete“ miraculoase, că am competențe de atotștiutor. Îmi permit, totuși, să pun pe masă cîteva puncte de reflecție, de natură să stimuleze, poate, o acțiune mai articulată, mai coerentă, mai productivă decît ce s-a încercat pînă acum. Iată la ce mă gîndesc:
● Cred că o țară ca România nu are nevoie de fragmentarea țanțoșă a Opoziției în mici formațiuni de paradă. Să nu mi se spună că diversitatea ideologică a partidelor noastre este atît de complexă, de solid construită, de impunătoare, încît orice agregare strategică ar fi nerealistă. Marea Britanie, Statele Unite și multe alte state civilizate se descurcă binișor cu două mari blocuri de confruntare politică. Noi nu! Mici interese de mici partide prevalează asupra interesului național, chiar dacă sînt ambalate într-o retorică vehement patriotică. Mai bine cu (în medie) 5-10 procente la alegeri decît cu o voce puternică, în stare să amendeze ferm abuzurile partidului de guvernămînt. Noi ne concentrăm pe mica hîrjoană dintre USR, PNL, PMP, MRÎ etc. Mai e și o urmă tristă a fostului PNȚCD (care vede suprarealiste compatibilități între Maniu, Coposu și Dragnea), mai e și Pro România lui Ponta, mă rog, fojgăie scena publică de „programe“, lideri veleitari și traseiști vioi. Partide și-au făcut, de-a lungul vremii, și personaje cu afilieri neclare, ba gravitînd în jurul PSD-ului, ba defilînd „autonom“, echidistant, între Putere și Opoziție. A inventa un partid pare să fie, uneori, un hobby oarecare, o pompoasă chermeză de gașcă. Din păcate însă, o alianță masivă, fără fasoane de „originalitate“ și de „leadership“ providențial, fără spirit de concurență pionieresc, nu pare să intre în discuție!
● Ar trebui să cădem de acord, fie și în ceasul al doisprezecelea, că opoziția adevărată și eficientă nu se poate consuma la nivel de gesticulație. Sigur că o demonstrație de stradă poate include momente de ironie acidă sau de umor, sigur că pancarta acuzatoare sau hîtră, ca și lozinca incriminantă fac parte din arsenalul firesc al protestului. Dar asumîndu-le, trebuie să știm că ele nu pot produce rezultate ample, că principala lor contribuție nu e subminarea viguroasă a guvernului, ci doar inducerea unei atmosfere pregătitoare. Evident, studentul din Piața Tiananmen, care stă singur dinainte unei alinieri de tancuri, ține de o altă categorie de gesturi. Acolo avem de a face cu un risc dramatic, cu un simbol, cu un mesaj mediatic universal. N-aș zice că o mînă de tineri care afișează sloganuri (legitime) în Parlament sau o doamnă parlamentar care zgîndăre, cu telefonul mobil, nesimțirea unui „coleg“ pesedist sînt manifestări de aceeași anvergură. E nevoie de mai multă imaginație ofensivă, de reacție politică sobră și riguroasă, de rezistență pragmatică, dublată de construcție strategică inteligent elaborată. Mulțimea protestatară trebuie să intimideze Puterea, nu doar să „o ia la mișto“ sau să suduie. Repet: fenta satirică, șarja non-violentă sînt binevenite. Cu condiția să însoțească programul politic al opozanților, nu să-l substituie.
● Partidele de opoziție acordă mai multă atenție imaginii proprii decît electoratului. Nu par preocupate să convingă, să seducă, să lărgească sfera votanților pe care se sprijină în mod curent.Voi fi bănuit de stîngism, dar n-am nici o ezitare să spun că a nu te adresa „mulțimii“, mediului rural, muncitorilor, cu un discurs care să-i aducă împreună, să-i cointereseze, să le sune atrăgător și sincer e a te condamna la marginalitate electorală, la paloare politică. Opoziția nu are nici o șansă dacă se bizuie strict pe „lumea bună“, pe „personalități“ cunoscute, pe un public „select“. Alegerile sînt și despre cantitatea umană, despre „popor“ în sensul lui nobil, despre comunitate integratoare. „Noi și-ai noștri“ nu constituie o bază electorală plauzibilă…
Nu pot, în spațiul unui articol de gazetă, să fac inventarul complet al piedicilor care constituie, laolaltă, handicapul unei Opoziții consolidate. Ar trebui vorbit și despre absența unor lideri mai substanțial profilați, charismatici, consecvenți, cu competențe și performanțe dovedite pe termen lung. Ar fi nevoie și de o politică de cadre mai severă, care să excludă umplutura oportunistă, mediocritatea, incultura politică. Partidele nu trebuie să abuzeze nici de omogenitate anonimă, dar nici de împestrițare bezmetică. Un rol important ar trebui să-l joace și presa, nu cu furii partizane, de stadion, ci cu exigența informării corecte, a comportamentului cuviincios, de natură să dea tonul corect oricărei dezbateri politice.
Sînt „pretenții“ ca acelea de mai sus simple bombăneli defetiste? Sau proiecții utopice ale cuiva „rupt de realități“? Nu știu. Dar îmi fac iluzia că ele pot fi măcar începutul unei dezbateri responsabile, eficiente, de bună credință. Pentru arătoase proclamații „pașoptiste“, pentru zelul civic devenit pură coreografie nu mai e timp. Nu cred că mai e timp.”, arată Andrei Pleșu, într-un editorial în Dilema Veche.
