Andrei Pleșu nu mai crede în democrație: 'Fac și eu ce pot: șed și cuget!'

Într-un comentariu publicat în Adevarul.ro, intitulat „Dileme, stupori, resemnare”, Andrei Pleșu începe prin a defini, într-o manieră proprie, conceptul de dilemă.

„Spus pe româneşte, «a avea o dilemă» înseamnă ceva de genul: orice-ai face tot prost iese! Ai la îndemînă, să zicem, două soluţii distincte (ba chiar opuse), dar pînă la urmă ambele te duc în aceeaşi fundătură. Nu poti ajunge la un răspuns valabil, indiferent dacă o iei «hăis» sau «cea». Asta se poate întîmpla din mai multe motive.

Ori eşti atît de prost, încît eşti mereu depăşit de înţelegerea corectă a situaţiei, ori eşti atît de deştept, încît hamletizezi la nesfîrşit, incapabil să acţionezi, ori realitatea este atît de confuză, de inconsistentă, de degradată, încît nu oferă nici o posibilitate de sistematizare nuanţată şi de reacţie funcţională la nebuloasele ei tribulaţii. O situaţie «dilematică» e o situaţie care boicotează liberul arbitru, pentru că nu-i dă nici o şansă de orientare eficientă”.

Acestea fiind spuse, Andrei Pleșu își începe confesiunea care, într-un fel, e o trimitere în derizoriu a propriei sale activități politice:

„Mărturisesc, de pildă, nu fără oarecare teamă - căci sună cît se poate de «incorect» - că democraţia a ajuns, pentru mine, un concept dilematic. Nu mai ştiu ce să cred. Ştiu vorba lui Churchill («Democraţia este cea mai proastă formă de guvernămînt, cu excepţia tuturor celorlalte»), o vorbă care poate fi dată drept exemplu de manual pentru definiţia unei adevărate (= insolubile) dileme. Şi totuşi, ce-i de făcut? Cum să cred într-un regim politic prin a cărui mecanică legitimă, Socrate a fost condamnat la moarte şi Hitler adus la putere? Cum să cred în democraţie, cînd practica ei aduce la conducerea ţării un provincial şmecher şi ţanţoş, cu liota lui de diletanţi, semidocţi şi pipiţe, care îmi vor administra viaţa? Cum să cred în democraţie, cînd, datorită ei, o ţară ca Statele Unite ajunge pe mîna unui mahalagiu oblu, încîntat de sine şi de gîndirea sa de rîndaş parvenit? Cum să cred în democraţie cînd, prin referendum, Marea Britanie s-a rupt de Uniunea Europeană, deşi, întrebaţi ce-au votat, o puzderie de englezi au admis că n-au ştiut exact despre ce e vorba? Cum să cred în democraţie, cînd bietul Vadim s-a impus, prin vot, în anul 2000, drept (iminent) prezidenţiabil? În asemenea cazuri, dacă mă decid să accept, prin absurd, democraţia, trebuie să-mi dirijez nemulţumirea către electorat, adică să bombăn poporul, ceea ce, iarăşi, nu se face. (Pe de altă parte, nici convingerea unor săteni din Prahova că Biblia a fost scrisă de popa din Târgovişte nu mă stimulează să le acord acelaşi drept de vot pe care îl acord, justificat, lui Mihai Şora, sau lui Cărtărescu. Evident, sunt bolnav de «elitism»).

De curînd, o nouă dilemă e pe cale să-mi scurtcircuiteze gîndirea. Guvernul vrea să dea o ordonanţă privind amnistierea şi graţierea unor penali. Mie unuia mi se pare destul de perfidă «urgenţa» în care e împachetată această delicată iniţiativă legislativă. Preşedintele ţării crede, întîmplător, la fel. Cîteva mii de oameni ies în stradă pentru a protesta împotriva milostivului proiect al guvernanţilor. Or, dintr-odată, apar pe piaţă subtile speculaţii hermenutice: manifestanţii din stradă sunt manipulaţi ca nişte fraieri, dacă nu sunt direct agenţi provocatori. În fond, cine i-a scos din casă? E clar că nu «societatea civilă»! Cît de clar? Îmi vine să întreb şi eu, parafrazîndu-l pe Henry Kissinger («Cînd vreau să vorbesc cu Europa unde să sun?»): «cînd vreau să vorbesc cu societatea civilă unde să sun»? La GDS? La România Curată? La Freedom House? Sau, mai direct, la marele pericol naţional pe nume George Soros? Şi dacă manifestanţii au fost aduşi în stradă de «servicii», să înţeleg că «serviciile» sunt contra guvernului? Ar fi ceva… Sau vor «acoperiţii» şi şefii lor să creeze pur şi simplu haos, ca să poată manevra din umbră desfăşurarea evenimentelor? Sunt serviciile o adunare de genii care controlează tot, sau un teren de luptă între de-alde Ghiţă şi de-alde Coldea, adică o tipică instituţie autohtonă, o harababură cu strategii, interese şi afaceri contradictorii? Din această dilemă nu pot pentru ca să ies...

Dar dincolo de dileme mai mari sau mai mici, mai «soft» sau mai primejdioase, sunt năpădit şi de o sumedenie de stupori, mai mult sau mai puţin fatale. Cum poate ajunge un individ cu gîndirea şi vocabularul lui Cătălin Beciu să fie numit secretar de stat în guvernul Ponta (lasă că şi Ponta…) şi vicepreşedinte ALDE (lasă că şi Tăriceanu…). Sau: cum poate Adela Loredana Popescu, secretara sexy a lui Gabriel Oprea, să fie decorată şi de Traian Băsescu şi de Klaus Iohannis, cu «Virtutea Militară» (?!), «Ordinul Naţional Serviciul Credincios» şi «Steaua României»? Dar cum poate un zeflemist de mîna a doua ca Victor Ponta să ajungă prim-ministrul ţării şi să iasă, lacom, la rampă, cu enormităţi jucăuşe, de tipul: incendiile de la Colectiv şi Bamboo au fost puse la cale de «piromanul» Iohannis, ca să pună mîna pe putere? Ce să mai spun de infantilismul pios al unui alt prim-ministru, care acceptă, de formă, acest titlu, pentru a deveni camuflajul şefului său de partid? Lista stuporilor mele - şi, sunt sigur, ale multor compatrioţi - poate fi prelungită la nesfîrşit. Cireaşa de pe tort e ambiţia dlui Dragnea de a se trage-n poză cu Donald Trump, deşi (1) nici un alt preşedinte de partid (de stînga!) european şi nici un prim-ministru din lume n-au fost dispuşi să cumpere această onoare, deşi (2) dl Trump nu ştie, probabil, cam pe unde vine România şi deşi (3) nu e clar cine a dat banii (şi de ce?) pentru această mascaradă. (...)”.