Andrei Pleșu se AUTODENUNȚĂ: îmi recunosc smerit faptele

Scriitorul și eseistul Andrei Pleșu intervine în scandalul provocat de bunul său prieten Gabriel Liiceanu, după declarațiile controversate de la Bruxelles. Pleșu susține că se autodenunță în ceea ce îl privește pe Liiceanu, dar și cu alte ”fapte grave” comise pe vremea cât a fost ministru.

Citește și: Liviu Dragnea spune PLANUL SECRET al lui Victor Ponta: Cine l-a TURNAT pe fostul premier

Citește și: DEZVĂLUIRILE lui Traian Băsescu despre Victor Ponta și Dan Șova: Rolul jucat de Florian Coldea

”În urma numeroaselor incriminări, spuse şi scrise, privind „cadoul” prietenesc pe care i l-am făcut, în februarie 1990, lui Gabriel Liiceanu, mă văd obligat să-mi recunosc, smerit, faptele şi să mă pun, gata de jertfă, la dispoziţia tuturor „organelor” acreditate, pentru lămurirea definitivă a cazului.

Este adevărat că la data amintită, am decis, prin ordin de ministru, să schimb numele, profilul şi conducerea Editurii Politice, transformînd instituţia pre-revoluţionară, organ ideologic al unui partid proaspăt desfiinţat, într-o editură de studii umaniste. I-am solicitat dlui Liiceanu să se ocupe de această „schimbare la faţă”, ca director al noii edituri, pe care a decis s-o numească „Humanitas”. Nu era vorba, însă, cum s-a spus, de o „privatizare”. Editura - o precizează ordinul ministerial de înfiinţare - rămînea „în subordinea Ministerului Culturii”. Salariul directorului era acelaşi cu al oricărui alt şef de editură la vremea respectivă, iar „patrimoniul” preluat de Humanitas de la Editura Politică consta într-un spaţiu închiriat (pînă în ziua de azi) în corpul Casei Scînteii (devenită „Casa Presei Libere”), mobilierul aferent, şi operele complete ale lui Marx, Engels, Lenin şi Ceauşescu, plus broşurile de propagandă ale „partidelor frăţeşti”. Cer, auto-critic, să se verifice riguros ce alte bunuri (ascunse) mai deţinea fosta editură: aur? documente secrete? (care, din cîte ştiu, îşi aveau locul în arhiva CC), cont bancar? Ce fel de cont? Editura Politică fusese finanţată de partidul comunist, dispărut între timp. Încît Gabriel Liiceanu a primit „cadou” o carcasă, lipsită de susţinerea de pînă atunci a unei puternice - şi unice - organizaţii politice.

Profit, însă, de ocazie, ca să recunosc şi alte fapte grave, trecute cu vederea, binevoitor, de vigilenţa combatanţilor de azi. În aceeaşi perioadă, pornind de la ideea perversă că instituţiile culturale ar trebui să beneficieze, după ditamai revoluţia, de orientări noi, gîndite de oameni de cultură imaginativi şi profesionalmente incontestabili, am mai făcut cîteva numiri şmechere (Liiceanu e un caz între altele…). La Editura Meridiane, l-am „instalat” pe foarte tînărul pe atunci Daniel Barbu. Îl avusesem student şi îi cunoşteam calităţile, ca să nu mai spun că mi se părea normal ca o nouă generaţie să intre în scenă. (Dl Barbu avea atunci 30 de ani). La Editura „Ion Creangă” (pentru copii şi tineret), am numit-o pe poeta Daniela Crăsnaru. La Editura Minerva - pe Zigu Ornea. La Albatros - pe Georgeta Dimiseanu. Revista „Contemporanul” avea şi ea nevoie de un conducător experimentat. I-am oferit-o lui Nicolae Breban, care a rămas în funcţie pînă în zilele noastre şi a schimbat, ca şi Liiceanu, vechea denumire a instituţiei: nu, simplu, „Contemporanul”, ci „Contemporanul. Ideea Europeană”. Jocul acesta de-a reforma începuse să-mi placă. Mă întrebam, zi de zi, pe cine să mai cadorisesc. Aşa l-am invitat pe Andrei Şerban să preia direcţia Teatrului Naţional din Bucureşti, pe Lucian Pintilie să preia Casa de Film a Ministerului Culturii, pe Mihai Oroveanu să preia Oficiul Naţional de Expoziţii şi pe Dan Grigore să preia Filarmonica „George Enescu”. Apropo de muzică, i-am încredinţat dlui Mihai Constantinescu „sarcina” să redeschidă Festivalul Enescu, suspendat de ceva vreme de Nicolae Ceauşescu. Prima ediţie (1991) a festivalului re-inaugurat l-a avut, ca director general (numit tot de mine în furor-ul meu penal) pe Ludovic Spiess. Cum vedeţi, chestia Liiceanu nu e decît o picătură într-un ocean. Şi încă inventarul nu e complet… Cea mai groasă dintre afacerile mele manageriale rămîne, totuşi, transformarea Muzeului de Istorie a Partidului Comunist în Muzeul Ţăranului Român, dat, evident, tot pe mîna unui prieten: Horia Bernea”, scrie Andrei Pleșu, în editorialul său din Adevărul.