În fiecare toamnă, o specie de pasăre de țărm părăsește tundra arctică și începe o traversare a oceanului, zburând neîntrerupt timp de mai multe zile.
Sitarul de mal nordic (Limosa lapponica) își împarte existența între zonele extreme ale globului: în timpul verii petrecute în nordul înghețat, se hrănește cu viermi, melci și crustacee mici; apoi, când temperaturile scad în septembrie, pornește în migrația sa către sudul îndepărtat. Această călătorie aeriană durează mai mult de o săptămână, timp în care pasărea nu se odihnește și nu se hrănește.
Această odisee aeriană l-a transformat pe sitar într-un campion al anduranței. Pentru a putea menține acest zbor neîntrerupt, pasărea își modifică structura corpului înainte de a pleca. Acumulează depozite masive de grăsime care îi alimentează aripile cu energie, atingând proporții uluitoare: până la 55% din masa corporală totală.
În același timp, organele care nu sunt necesare în timpul zborului se atrofiază. Pipota, ficatul, rinichii și intestinele se micșorează drastic, în timp ce mușchii pectorali și inima își păstrează rezistența, fiind pregătite pentru efortul extrem. Un studiu realizat în 1998 a demonstrat această strategie corporală prin date concrete.
Cercetătorii au analizat sitari (Limosa lapponica baueri) care au murit după ce s-au ciocnit de un dom radar în Peninsula Alaska, chiar după decolare, pe ruta spre Australasia.
Au comparat compoziția corporală a acestor păsări cu a unor exemplare din Noua Zeelandă, înainte de migrația lor spre nord, precum și cu a unei subspecii înrudite care face escală în Țările de Jos.
O mașină de zbor alimentată de grăsime
Concluzia a fost limpede: păsările aflate la plecare din Alaska își transformaseră deja organismul într-o mașină de zbor alimentată de grăsime, cu organe digestive reduse la minimum necesar, dar cu „motorul” muscular și cardiac în plină formă.
În spatele acestei strategii se află autofagia, un mecanism prin care corpul își reciclează propriile celule și țesuturi în perioade de stres extrem, precum foamea sau efortul prelungit, scrie incredibilia.ro.
Practic, pasărea își „consumă” părți din sistemul metabolic pentru a elibera spațiu și resurse destinate zborului. Costul biologic este real: jumătate din ficat și o mare parte din pipotă pot fi sacrificate în numele distanței. Iar distanța este, la propriu, de record.
Sitarii dețin cea mai lungă migrație non-stop documentată la o pasăre: în 2022, un exemplar a parcurs 13.560 de kilometri între Alaska și Tasmania în doar 11 zile. Când ajung la destinație, începe reconstrucția.
Organele își revin, se regenerează complet, iar pasărea poate să se hrănească din nou și să-și refacă rezervele pentru următorul zbor. Un ciclu care se repetă cu o precizie uimitoare, de fiecare dată când planeta schimbă anotimpul.
Comentează