În anii 1920, Radithor promitea să vindece de la riduri până la leucemie, însă consecințele neintenționate au fost fatale.
William Bailey promitea că „Doar o mică sticlă de apă aparent lipsită de viață, incoloră și fără gust” era, potrivit reclamei sale din 1929 „cea mai mare forță terapeutică cunoscută omenirii”. În doze mici consumate de câteva ori pe zi, spunea el, ar trata acnee, anemie, artrită, alcoolism și astm, conform Popular Science.
Și aceasta era doar o parte din lista de afecțiuni cu litera „A” pe care Bailey o garanta că “ameliorează într-o măsură considerabilă”. Între 1924 și 1930, acea listă s-a extins pentru a cuprinde peste 150 de boli și disconforturi. Afecțiunile care pun viața în pericol (boli de inimă, leucemie), cele considerate jenante (impotență, flatulență) și cele deranjante (iarbă otrăvitoare, riduri) puteau fi „remediate” cu ingredientul principal al Radithor: „soarele interior”, adică izotopi puternic radioactivi de radiu.
Un secol mai târziu, ideea pare absurdă, iar Dr. Bailey, care evitase să fie numit doctor, este adesea discreditat ca un șarlatan. Dar Bailey nu a creat mania americană pentru radiu — el doar s-a alăturat goanei de a o valorifica, afirmă Maria Rentetzi de la Universitatea Friedrich-Alexander din Erlangen-Nürnberg.
Radiul „era în mainstream și a devenit mainstream pentru că industria radiului a dorit asta,” explică istoricul de știință și tehnologie. “Știința și comerțul sunt atât de interconectate încât nu le putem separa cu adevărat.” Este un fenomen care, la fel ca elementele radioactive din Radithor, rămâne periculos dacă nu este tratat cu grijă.
Radithor devine rapid mortal
Remediul universal al lui Bailey de la începutul secolului al XX-lea s-a dovedit a fi otravă atât de potentă, încât flacoane goale de Radithor testate peste 70 de ani mai târziu au fost considerate un pericol radioactiv. Povestea victimei sale celebre, Eben Byers, a rămas cunoscută: în 1927, Byers, un om de afaceri bogat și cunoscut din Pittsburgh, și-a fracturat un braț, iar un medic i-a recomandat Radithor.
În următorii cinci ani, Byers a băut cantități estimate la peste 2.800 de uncii de apă cu izotopi radioactivi: radiu 226 și radiu 228. A murit în 1932 din cauza unei intoxicații masive cu radiații; Radithor „i-a consumat” scheletul.
Povestea lui Byers a făcut titluri terifiante și a determinat Comisia Federală pentru Comerț (FTC) să interzică marketingul Radithor. Dar produsul lui Bailey era doar unul dintre numeroasele tratamente pe bază de radiu — fără să mai vorbim de nenumărate alte produse de consum vopsite cu substanțe fosforescente — care au fost adoptate de publicul american în primele trei decenii ale secolului XX.
Byers nu fusese păcălit să consume radiu; fiecare flacon de Radithor își declara mandatos „Apă Radioactivă Certificată. În realitate, el fusese prins la intersecția dintre înțelegerea științifică incipientă și o piață comercială neexploatată.
Noua industrie americană a radiului, condusă de Standard Chemical Company din Pittsburgh, care extrăgea elementul, avea un produs cu promisiuni și un plan de marketing care depășea procesul științific.
Furia pentru radiu
Marie și Pierre Curie au descoperit radiul în 1898 și au petrecut primul deceniu al noului secol rafinând metoda de izolare a acestuia din minereu. Până în 1914, Standard Chemical reușise să convingă Asociația Medicală Americană să aprobe primul tratament cu apă radioactivă.
„Este posibil, după cum unii medici sugerează, că scânteia misterioasă electronică care conduce viața lumii?” se întreba Popular Science în iunie 1923, cu un an înainte ca Radithor să intre pe piață. Deși recunoașteau că terapiile cu radiu nu erau pe deplin acceptate de comunitatea științifică, revista observa că „există o credință tot mai mare că emanația de radiu are un rol concret în tratamentul medical”. Și de ce nu? Tehnologia razelor X, care se baza pe emanații radioactive, devenise standard medical (și un instrument popular pentru potrivirea pantofilor) în aceeași perioadă.
Dupăgloria și lunga umbră a radiului
În cele din urmă, Radithor a „trațat” cu succes doar un lucru: obsesia județului american cu radiul. Povestea tragică a lui Eben Byers, împreună cu soarta „radium girls” — un grup de peste 100 de femei din New Jersey otrăvite la locul de muncă (vopsind cadranele ceasurilor cu vopsea radioactivă) — au convins publicul de pericolele acestui element și, până la sfârșitul anilor 1930, au dus la reglementări mai stricte privind radiul.
Cererea comercială a scăzut când a devenit clar că tratamentele cu radiu nu vor “restabili tinerețea la bătrânețe, nu vor crește dinți noi și nu vor realiza alte minuni,” așa cum susțineau promotorii în Popular Science în 1923. Totuși, cercetarea științifică a continuat. În 2013, după 90 de ani de experimentare riguroasă, Administrația pentru Alimente și Medicamente (FDA) din SUA a aprobat utilizarea radiului pentru tratarea unor tipuri de cancer — o posibilitate pe care oamenii de știință o respinseseră în timpul regimului de glorie al radiului.
Comentează