Autocrațiile câștigă războiul informațional. Sistemul imun al democrației a fost compromis? / ANALIZĂ

Un profesor de securitate naţională la US Naval War College, profesor asociat la Harvard Extension School şi fost consilier în Senatul SUA, Tom Nichols, afirmă într-o analiză publicată în revista The Atlantic că teoriile conspirației  devin surprinzător de ușor de crezut, indiciu al unei naivități care fac popoarele o țintă a propagandei deșănțate, conform Rador Radio România:

„În articolul principal al celui mai nou număr The Atlantic Anne Applebaum explică în detaliu asaltul propagandei anti-democratice care a inundat SUA. Păcat că americanii sunt mult prea predispuși să creadă o mare parte din ea.

Departamentul de Stat m-a rugat în 2017 să țin o serie de prelegeri despre dezinformare în mai multe orașe din Cehia. (Am scris despre acea experiență aici: https://www.theatlantic.com/newsletters/archive/2023/02/czech-voters-populism-pavel/672936/) Chiar și la acea vreme, am fost uluit de gradul de otrăvire a mediului informațional european de un potop de propagandă rusească - inclusiv o tulpină mixtă apărută prin aportul unor elemente răuvoitoare din SUA. De atunci această problemă globală s-a agravat mult mai mult, scrie Anne Appelebaum în noul nostru articol principal.

După cum subliniază Anne, chinezii, rușii și nu numai au pornit într-o ofensivă propagandistică la nivel mondial, vizând chiar și locuri cărora americanii nu prea le acordă atenție. Ea descrie cum un diplomat european a fost „stupefiat” să descopere că studenți din Africa repetau ca papagalii argumente rusești prestabilite despre războiul din Ucraina. „Se chinuia să găsească o explicație: poate moștenirea colonială explică răspândirea unor astfel de teorii ale conspirației sau poate neglijarea Sudului Global de către Occident ori umbra lungă a războiului rece”, a scris ea.

Adevărul crud

Însă adevărul mai simplu, dar mult mai amenințător, explică Anne, implică „eforturile sistematice ale Chinei de a cumpăra sau influența audiențe deopotrivă de rând și de elită din toată lumea; campanii rusești de propagandă atent puse la punct, unele fățișe, altele clandestine, iar altele amplificate de extrema dreaptă americană și europeană; iar alte autocrații își folosesc propriile rețele pentru a propaga aceleași idei”.

Aceste eforturi nu seamănă cu campaniile propagandistice din vreme războiului rece. În acele zile sovieticii și alții încercau să zugrăvească un tablou roz al succesului regimurilor autocrate, ca metodă de a le legitima existența și ca factor de atracție pentru ca și alții să se alăture taberei comuniste. Multe dintre acele campanii au dat efecte adverse, scrie Anne, „fiindcă oamenii erau în măsură să compare ce vedeau pe afișe și în filme cu realitatea incomparabil mai pauperă”.

Dar acelea se petreceau atunci. Anne subliniază că acum obiectivul celor mai multe autocrații nu mai e să substituie adevărul cu minciuni favorabile regimului, ci e acela de a distruge însuși adevărul, de a suprima complet capacitatea - sau dorința - umană de a mai face măcar distincția între adevăr și minciună. „Noii autoritari au o atitudine diferită față de realitate”, scrie ea.

O nouă specie de minciună

Atunci când conducătorii sovietici mințeau, ei încercau să facă acele minciuni să pară reale. Și se înfuriau dacă erau acuzați că mint. Însă în Rusia lui Vladimir Putin, în Siria lui Bashar al-Assad și în Venezuela lui Nicolás Maduro, politicienii și realizatorii TV joacă un cu totul alt joc. Ei mint încontinuu, și încă la modul flagrant, evident. Și dacă sunt contraziși nici nu se mai deranjează să vină cu contraargumente. Tactica aceasta - așa-zisă „furtunul cu minciuni” - ajunge în cele din urmă să producă nu indignare, ci nihilism. Oferindu-ți-se atâtea explicații, de unde să mai știi ce s-a întâmplat de fapt? Dacă pur și simplu nu poți să afli ce s-a întâmplat?

Scopul unor astfel de eforturi nu este mobilizarea susținerii pentru regimurile nocive, ci anestezia creierului și neutralizarea voinței cetățenilor de pretutindeni. După cum afirmă Anne: „Dacă tu nu știi ce s-a întâmplat, e improbabil să te alături vreunei mari mișcări pro-democrație sau să asculți atunci când cineva vorbește despre o schimbare politică în bine. Mai probabil va fi să nu participi deloc la viața politică.”

Vă recomand să citiți tot articolul lui Anne pentru a vedea întregul spectru al acestor acțiuni autocrate pe întregul glob, însă eu aici vreau să mă concentrez pe ce se petrece în SUA. Americanii sunt în colimatorul propagandiștilor străini care se folosesc de internet și rețele sociale pentru a-și pompa mâzga toxică în venele lor. Iar „o parte a spectrului politic american nu e doar un simplu receptor pasiv al propagandei autoritare combinate provenite de la Rusia, China și alții de teapa lor”, scrie Anne, „ci e participant activ la crearea și diseminarea ei. Ca și conducătorii acelor țări, dreapta americană pro-Trump vrea ca americanii să creadă că democrația lor e degenerată, că alegerile le sunt măsluite, că civilizația le moare”.

Propaganda nu mai e străină

După cum se întâmplă întotdeauna, această propagandă a găsit indivizi receptivi într-o societate plictisită și letargică care-și mai alungă toropeala devorând teorii ale conspirației cu valențe de divertisment. Americanii nici nu trebuie să caute propaganda străină, dat fiind că o mulțime dintre concetățenii lor sunt nerăbdători să le vândă gogoși - anume modificate pentru a fi pe gustul americanilor. Dar de ce există în societatea americană atât de mulți oameni dispuși să creadă asemenea absurdități de natură a îndobitoci? Anne evidențiază că după un atac terorist al ISIS din martie de la o sală de concerte din Moscova David Sacks (fost antreprenor la PayPal și prieten bun cu Elon Musk) a postat pe X: „dacă guvernul ucrainean a fost în spatele atacului terorist, după cum pare tot mai probabil, SUA trebuie să-l abandoneze”. Această acuzație ineptă și lipsită de orice temei a fost afișată de 2,5 milioane de ori.

Dar nu David Sacks în sine e problema, ci mai degrabă existența unei culturi căreia îi poate măcar trece prin cap să-l ia în serios pe unul ca el. Democrațiile au avut mereu adepți ai teoriilor conspirației și alți asemenea țicniți rătăcind liberi prin piața publică și perorând tot soiul de bizarerii spre concetățenii lor. Dar, până și în trecutul recent, cei mai mulți oameni cu un nivel elementar de educație și o doză sănătoasă de bun simț nu aveau probleme în a rezista contagierii cu idioțenie.

Astăzi sistemul imun al societăților democratice odinioară sănătoase a fost compromis. Indiferent că vorbim de ideea că aselenizările au fost înscenate ori că alegerile au fost măsluite, teoriile scrântite devin surprinzător mai ușor de crezut de către americani, indiciu al unei naivități naționale care face din SUA o țintă vădită a propagandei deșănțate.

Lupta revine fiecăruia

De unele singure, guvernele nu pot rezolva această problemă. Cetățenii trebuie să preia inițiativa la nivel individual și - oricât de exasperant ar fi - să-i confrunte pe alții pe tema informațiilor false. Ei trebuie să pună întrebări precum: De unde ai auzit asta? De ce ai încredere în sursa aceea? Chiar crezi că eu, fiindu-ți prieten sau rudă, te mint când îți spun că nu e adevărat? Oamenii care au fost prinși deja în mrejele propagandei nu vor mai crede dezmințirile autorității, văzându-le doar ca pe încă o probă a conspirației. Dar atunci când adepții teoriilor conspirației și oamenii profund dezinformați dau peste un om apropiat, de care le pasă, care refuză cu tact dar ferm să li se alăture în labirintul dezinformării, asemenea discuții pot uneori avea un efect pozitiv, cel puțin pe termen scurt.

Ce propun nu e deloc distractiv și ar trebui să se limiteze la prieteni și familie. (Probabil nu-i o tactică bună de urmat într-un bar, cu necunoscuți, după câteva pahare.) Și poate că n-ar schimba prea mult. Dar, pe moment, e tot ce putem face.