Propunerea privind coborârea vârstei de răspundere penală la 12 ani pentru infracțiunea de omor a generat reacții puternice în spațiul public, tema împărțind opinia publică și mediul juridic.
Într-o postare publică, avocata Irina Stanciu a criticat inițiativa, apreciind că o astfel de modificare legislativă ar reprezenta „o reacție născută din șoc, nu din analiză”.
„Când statul pedepsește copilul, nu mai vorbim despre justiție, ci despre eșec”, a afirmat aceasta, susținând că schimbările legislative motivate de emoție publică riscă să conducă la măsuri pripite.
Potrivit avocatei, reducerea pragului de răspundere penală presupune acceptarea ideii că un copil de 12 ani are capacitatea de a înțelege pe deplin consecințele morale și juridice ale unei fapte extreme, aspect pe care îl consideră contrazis de datele științifice privind dezvoltarea neurologică și psihologică a minorilor.
În opinia sa, introducerea unei excepții pentru infracțiuni grave ar putea crea un precedent legislativ, deschizând calea extinderii ulterioare a răspunderii penale pentru alte fapte. „Pragurile de protecție ale copilului în dreptul penal nu se prăbușesc dintr-o dată — ele sunt erodate pas cu pas, prin excepții justificate emoțional”, a arătat aceasta.
Avocata Irina Stanciu susține că problema ar trebui abordată prin politici publice de prevenție și intervenție timpurie, nu prin sancțiuni penale aplicate minorilor. Ea a invocat lipsa unor centre specializate de reabilitare și a unor programe consistente de recuperare psihologică și reintegrare socială pentru copii implicați în fapte grave.
„Un stat matur nu reacționează emoțional. Un stat matur construiește politici publice”, a mai afirmat aceasta, apreciind că soluțiile eficiente ar trebui să vizeze educația, sprijinul familial și consolidarea serviciilor de sănătate mintală.
STIRIPESURSE.RO publică mesajul integral al avocatei Irina Stanciu:
”Când statul pedepsește copilul, nu mai vorbim despre justiție, ci despre eșec!
Există momente în care o societate este pusă în fața unei alegeri fundamentale: reacție emoțională sau rațiune instituțională. Propunerea de coborâre a vârstei de răspundere penală la 12 ani pentru infracțiunea de omor este exact un astfel de moment. Și, din păcate, totul indică faptul că asistăm la o reacție născută din șoc, nu din analiză.
Tragediile creează furie. Furia creează presiune publică. Presiunea publică creează legi grăbite. Dar istoria arată clar: legile făcute din emoție sunt aproape întotdeauna legi greșite.
A vorbi despre răspundere penală la 12 ani presupune ideea că un copil are capacitatea reală de a înțelege complexitatea morală, juridică și socială a unei fapte extreme. Or, știința spune exact contrariul. Dezvoltarea neurologică a copilului este incompletă, capacitatea de autocontrol este redusă, iar deciziile sunt dominate de impulsivitate și context emoțional. „Discernământul” devine astfel o noțiune juridică artificială, nu o realitate psihologică solidă.
Mai grav, această inițiativă creează un precedent periculos. Astăzi vorbim despre „doar omor”. Mâine vor apărea alte excepții. Pragurile de protecție ale copilului în dreptul penal nu se prăbușesc dintr-o dată — ele sunt erodate pas cu pas, prin excepții „justificate” emoțional. Așa începe regresul legislativ.
În loc să ne întrebăm „cum pedepsim mai devreme?”, ar trebui să ne întrebăm „de ce ajung copiii în astfel de situații?”. Pentru că adevărul este incomod: statul român eșuează sistemic în prevenție, educație, sănătate mintală, protecție socială și intervenție timpurie. Iar soluția aleasă nu este repararea acestor sisteme, ci transferul responsabilității pe copil.
Aceasta nu este justiție. Este delegare de vină instituțională.
Mai mult, România nu are infrastructura necesară pentru a gestiona penal copii de 12 ani. Nu există centre reale de reabilitare, nu există programe serioase de recuperare psihologică, nu există mecanisme eficiente de reintegrare. Rezultatul nu va fi siguranță publică, ci producerea de adulți traumatizați, alienați și violenți. Un sistem care pedepsește copilul fără a-l repara produce, inevitabil, criminalitate viitoare.
Pedepsele dure nu reduc violența juvenilă. Datele internaționale o arată constant. Frica de pedeapsă nu funcționează la copii. Funcționează educația, prevenția, intervenția timpurie, sprijinul familial și comunitar.
Un stat matur nu reacționează emoțional.
Un stat matur construiește politici publice.
Un stat matur protejează copilul chiar și atunci când copilul a greșit grav.
Pentru că protecția nu înseamnă impunitate, ci responsabilitate diferențiată, adaptată dezvoltării psihologice.
Coborârea vârstei de răspundere penală nu este un semn de forță instituțională. Este un semn de slăbiciune. Este recunoașterea implicită că statul nu știe să prevină, nu știe să intervină și nu știe să repare — și alege cea mai simplă soluție: pedeapsa.
Dar o societate care își rezolvă traumele prin pedepse aplicate copiilor nu devine mai sigură. Devine doar mai dură. Mai insensibilă. Mai fracturată.
Adevărata întrebare nu este dacă un copil poate fi pedepsit penal.
Adevărata întrebare este dacă statul este capabil să-și asume propriile eșecuri.
Pentru că atunci când un copil ajunge să comită o faptă extremă, nu vorbim doar despre o tragedie individuală. Vorbim despre un eșec colectiv.
Iar eșecurile sistemice nu se repară prin Codul penal.
Se repară prin politici publice inteligente, investiții sociale și responsabilitate instituțională.
Restul este populism penal.”
Comentează