Curtea Constituțională intră în linie dreaptă pentru deciziile legate de Pachetul 2 de austeritate, inclusiv legea pensiilor magistraților. În această încărcătură, președintele USR, Dominic Fritz, a ales să le amintească judecătorilor „cine i-a nominalizat” și că, dacă vor considera neconstituționale măsurile, „e foarte greu de continuat”. E o punere în scenă a deciziilor Curții în registru politic și o invitare a publicului să vadă verdictul prin lentila loialităților de partid.
Formularea e o presiune „soft”, dar presiune rămâne. Nu amenință direct, nu dictează un rezultat, însă introduce ideea că verdictul CCR are un preț politic imediat, un cost de supraviețuire pentru Guvern, iar judecătorii sunt făcuți coautori ai deznodământului politic. Or, exact de asta există zidul gros al independenței: pentru ca dreptul să nu fie confiscat de oportunitatea zilei.
Cum transformi independența în „filiație” politică
Invocarea originii politice a numirii nu e inocentă. Da, Constituția prevede mecanismul de desemnare, dar după numire judecătorii CCR sunt independenți și inamovibili, cu mandat nereînnoibil tocmai pentru a-i scoate din orbita de influență a celor care i-au trimis acolo. A readuce în discuția unei cauze pendinte firul „PSD a nominalizat, UDMR a nominalizat, noi am votat” sună ca o recapitulare de datorii, nu ca informare neutră.
Aici se ratează miza statului de drept: dacă înlocuiești criteriul constituționalității cu genealogia politică a judecătorilor, nu mai ai arbitraj de drept, ci doar o licitație a așteptărilor. Montesquieu n-a scris tratate pentru ca puterile să stea în echilibru teatral, separația nu e decor, iar plasarea CCR în afara celor trei puteri clasice e garanția că decizia nu se ia cu ochii la partid.
Un mesaj cu efecte colaterale toxice
Dincolo de litera legii, aparența de independență e capital simbolic. Când un lider politic explică publicului că judecătorii „au primit recent încrederea colegilor” și leagă această legitimitate de un posibil dezastru politic, induce ideea că magistratul constituțional „datorează” ceva celor care l-au votat. Asta nu doar bruiază deliberarea, ci destabilizează percepția publică asupra Curții, care riscă să fie privită ca un arbitru cu buzunarul plin de cartele de partid.
În tradiția kelseniană, Curtea e „legislator negativ”, nu comitet de criză. Ea scoate din ordinea juridică ce contravine Constituției, indiferent de calculele de putere. A-i sugera să țină cont de „cine te-a trimis” e echivalentul a-i cere să practice oportunismul ca metodă. De aici până la a cere explicit decizii „aliniate” e doar o subțiere de retorică.
Garanțiile legale, adică zidul de care ricoșează insinuările
Constituția și Legea 47/1992 sunt neprietenoase cu asemenea așteptări: independență, inamovibilitate, mandat nereînnoibil, incompatibilități ferme, nerăspundere pentru opinii și voturi. Toate sunt proiectate să taie din rădăcină ideea de „recunoștință” instituțională. Ele nu pot opri politicienii să sugereze, dar delimitează clar ce are voie să pătrundă în sala de deliberare: argumentul de drept, nu ordinea de zi a unui partid.
În plus, reținerea publică în chestiuni pendinte nu e moft de protocol, ci igienă democratică. Când miza este o lege cu impact masiv, cerutul de „aliniere” prin evocarea originii numirii se transformă din retorică în risc sistemic: încurajezi ideea că viitorul Guvernului depinde de fidelități personale ale judecătorilor, nu de compatibilitatea politicilor cu Constituția.
Nota biografică și prudența necesară
Dominic Fritz a spus el însuși că „nu e român în acte”. Faptul nu-l descalifică juridic din funcțiile pe care le ocupă, iar regulile europene permit participarea la viața politică locală. Dar tocmai această circumstanță cere un plus de prudență în raportarea la instituții-simbol ale suveranității constituționale. Nu pentru că ar conta „sângele”, ci pentru că, într-un climat rece de încredere, orice sugestie de politizare a CCR e combustibil.
Când miza e echilibrul între puteri, tonul contează. Un lider al opoziției poate critica guvernarea cât vrea, poate demonta politicile, poate propune alternative. Ce nu poate face fără să deterioreze fibra statului de drept este să transforme Curtea într-o anexă a bilanțului politic de etapă, insinuând că „nominalizarea” creează așteptări de loialitate.
Concluzie: lăsați Curtea să tacă
Editorial, nu tribunal: declarația lui Dominic Fritz e o presiune subtilă asupra CCR, cu potențial de a compromite aparența de independență exact înaintea unor decizii sensibile. Nu impune, dar condiționează; nu amenință, dar contabilizează. Iar asta nu e doar o eroare de comunicare, ci o ofensă la adresa principiului care ține laolaltă democrația constituțională: judecătorul CCR nu datorează nimic celui care l-a numit.
Lăsați Curtea să tacă și să judece. Dacă verdictul e neplăcut politic, răspunsul nu se dă la poarta Curții, ci în Parlament, în Guvern și, în ultimă instanță, în alegeri. Acolo se schimbă politicile. Aici, în fața Constituției, se cântărește legea.
Comentează