În scandalurile recente legate de calitatea studiilor unor persoane publice, scandaluri care se repetă ciclic, ca niște ecouri care nu găsesc răspuns, problema nu stă, de fapt, în indivizii surprinși cu biografii șubrede, ci în modul în care această țară își alege oamenii pentru pozițiile în care ar trebui să primeze rigoarea, pregătirea și responsabilitatea. Nu diplomele discutabile sunt surpriza, ci ușurința cu care ajung să treacă drept calificări autentice într-un sistem care, în loc să investească în formare, în educație solidă, în competență și în muncă, preferă să cultive mitologia comodă a „școlii vieții”, a improvizației și a orientării rapide.
În loc să selectăm din rândul celor care au trecut prin efort real, prin școli exigente, prin examene grele și experiențe care le-au construit judecata, ajungem să promovăm oameni antrenați mai mult în arta descurcărelii decât în cea a performanței, oameni care înțeleg mai bine mecanica influenței decât logica responsabilității. Și, de fiecare dată când sistemul scoate la suprafață câte un astfel de caz, societatea se miră, reacționează, se întreabă ce nu funcționează, deși răspunsul este, de ani de zile, în același loc: în mecanismul de recrutare care răsplătește șmecheria înaintea competenței și care a transformat diploma într-o formalitate decorativă, nu într-un indicator al valorii.
Totuși, există un reflex sănătos în reacțiile publice. Oamenii nu mai trec ușor cu vederea impostura, nu mai tolerează ambiguitatea academică, nu mai tratează fabricile de diplome ca pe o glumă. Societatea, oricât de obosită, încă are instinctul de a respinge derapajele, iar reacția aceasta, uneori difuză, alteori puternică, arată că nu ne-am pierdut complet busola morală. Dar reacția, oricât de necesară, nu este suficientă dacă nu se schimbă criteriile care stau la baza selecției celor ajunși în poziții de putere.
Dacă vrem profesioniști care să conducă instituții, să facă legi, să administreze resurse și să inspire încredere, trebuie să alegem din rândul celor foarte buni academic, dar să-i filtrăm nu doar prin diplome, ci prin viziune, prin capacitatea de a gestiona oameni, prin echilibru interior și prin maturitate civică. Să nu ne mai mințim că e suficient să „te pricepi”, când rezultatele ne arată, an după an, că improvizația nu ține loc de competență, iar adaptabilitatea de ocazie nu poate substitui leadershipul.
Nu diploma este problema, ci golirea ei de conținut. Nu oamenii cu studii sunt ținta, ci sistemul care nu pune accent pe formare reală, ci pe aparențe. Iar câtă vreme selecția este construită pe criterii slabe, rezultatele vor continua să fie la fel.
În mod firesc, cei cu abilități solide de învățare teoretică se îndreaptă spre licee și facultăți teoretice, iar cei cu gândire practică, cu dexteritate tehnică și orientare spre meserie aleg profilurile aplicate, însă, paradoxal, într-o societate care ar trebui să valorifice această coerentă distribuție a competențelor, ajungem să avem în funcții publice oameni cu pregătiri complet nepotrivite pentru responsabilitățile lor. Avem ingineri care fac politici sociale, economiști care gestionează domenii tehnice, juriști care administrează infrastructură. La care se adaugă și cei care, pe parcurs, văd o oportunitate și migrează spre zone pentru care nu s-au pregătit deloc, ca și cum traseul profesional ar fi irelevant, iar specializarea doar un detaliu decorativ.
În fond, într-o societate care aspiră la sănătate democratică, diploma ar trebui să fie un simbol al muncii și al integrității, nu un obiect decorativ, iar funcțiile publice ar trebui să fie ocupate de cei care dovedesc valoare reală, nu de cei care doar mimează pregătirea. Iar până când vom înțelege că adevărata competență cere timp, efort și asumare, vom continua să ne mirăm de ce nu funcționează nimic, în timp ce realitatea ne arată mereu același lucru: acolo unde recrutarea este slabă, rezultatele nu pot fi altfel.
Comentează