La sfârșitul anilor ’90, vizitatorii grădinii zoologice Furuvik din Gävle, Suedia, puteau avea parte de o surpriză deloc plăcută și cu totul neașteptată.
Autorul acestor momente tensionate era Santino, un cimpanzeu mascul care dezvoltase o pasiune neobișnuită și periculoasă: aruncatul cu pietre în oameni.
Ceea ce i-a lăsat însă pe cercetători cu adevărat fără cuvinte nu a fost gestul în sine, destul de frecvent la cimpanzei, ci modul calculat în care Santino acționa. Nu reacționa din impuls, ci își pregătea atacurile din timp, dovedind o inteligență strategică remarcabilă.
În fiecare dimineață, înainte ca porțile grădinii zoologice să se deschidă pentru public, Santino traversa calm șanțul cu apă din incinta sa. Acolo, aduna cu grijă pietre, pe care le depozita apoi în grămezi ascunse, poziționate strategic în diverse locuri.
Nu le folosea imediat, ci aștepta cu răbdare apariția vizitatorilor. Momentul cheie venea odată cu aglomerația; Santino devenea vizibil agitat și începea să arunce pietrele în aer, cu o frecvență atât de mare încât îngrijitorii descriau fenomenul ca o veritabilă „ploaie cu pietre”.
Zoologul cognitiv Mathias Osvath a documentat acest comportament într-un studiu publicat în Current Biology, subliniind că acțiunile lui Santino aveau un „efect instantaneu și dramatic asupra mulțimii”, fiind o metodă de a provoca reacții la distanță.
Deși în primii trei ani ca mascul dominant, Santino arunca rar, din cauza lipsei de pietre disponibile, situația s-a schimbat radical începând cu iunie 1997, când frecvența acestor „atacuri” a crescut semnificativ.
Personalul grădinii zoologice a fost nevoit să ia măsuri de siguranță pentru a proteja vizitatorii
Când pietrele naturale au devenit tot mai rare, Santino a demonstrat o capacitate de adaptare și ingeniozitate absolut uluitoare.
În 1998, a găsit o soluție inedită: a început să desprindă bucăți din betonul insulei pe care locuia. Lovea cu determinare suprafața până când auzea un sunet specific, semn că se formase o fisură, și continua până obținea o bucată potrivită pentru „arsenalul” său improvizat.
Acest gest era extraordinar pentru că implica o planificare conștientă și premeditată. Santino își pregătea armele într-o stare de calm absolut, având intenția clară de a le folosi ulterior, când prezența vizitatorilor îl agita.
Osvath a explicat că, pentru a considera un comportament drept o dovadă de planificare, starea mentală din momentul pregătirii trebuie să fie diferită de cea din momentul acțiunii. Cazul lui Santino reprezenta o ilustrare perfectă a acestei teorii, după cum a evidențiat și publicația IFL Science.
Alt truc găsit de cimpanzeul violent
Dar ingeniozitatea lui Santino nu se oprea aici. Un studiu ulterior a scos la iveală un alt „truc” al cimpanzeului: învățase să folosească camuflajul.
Cum vizitatorii deveniseră conștienți de obiceiul său, Santino ascundea pietrele sub fân sau în spatele unor obstacole naturale, pentru a-i lua prin surprindere.
Povestea lui Santino, cu abilitatea sa remarcabilă de a anticipa, planifica și inova, servește ca una dintre cele mai spectaculoase dovezi că procese cognitive complexe, precum planificarea și intenția, nu sunt trăsături exclusiv umane.
În anii care au urmat, cercetările au confirmat că cimpanzeii pot utiliza unelte, pot învăța unii de la alții și chiar pot manifesta comportamente strategice surprinzător de similare cu cele ale oamenilor.
Comentează